29 iulie 1836
se inaugurează Arcul de Triumf din Paris
Intrare în triumf
Napoleon I avea ambiția de a face din capitala imperiului său cel mai frumos oraș al lumii. Dorind să marcheze victoria strălucită de la Austerlitz, din 1805, la 17 februarie 1806, a dat aprobarea pentru o „columnă dedicată gloriei Marii Armate” (actuala columnă din Place Vendôme). Autorizațiile de construire se obțineau mult mai rapid în epocă, așa că, a doua zi chiar, un decret imperial autoriza ridicarea „unui arc de triumf la intrarea pe bulevard lângă locul fostei închisori Bastilia, astfel încât, intrarea în cartierul Saint-Antoine să se facă pe sub acest monument”. Napoleon nu a trăit să își vadă visul împlinit, onoarea de a tăia panglica inaugurală a Arcului de Triumf revenindu-i regelui Ludovic-Filip, la 29 iulie 1836.
Arc peste timp
În martie 1806, arhitectul Jean-Francois-Therese Chalgrin a primit sarcina de a găsi cel mai bun amplasament pentru viitorul Arc de Triumf. După ce a studiat mai multe variante, beneficiarul, adică Napoleon Bonaparte, a aprobat locul situat în Place de l'Etoile. Chalgrin și colegul său, Jean-Arnaud Raymond, au preluat proiectul. La 15 august, chiar de ziua lui Napoleon, a fost așezată piatra de temeile a edificiului. A fost, însă, nevoie de doi ani doar pentru a turna fundația.
Mizerabilii, cartea unor vieți purtate de destinMizerabilii, romanul lui Victor Hugo, a fost primit cu neîncredere de citici și cu brațele deschise de publicul larg, fiind o carte iubită încă de la apariție
Chalgrin a avut șansa de a-și vedea schițele prinzând viață mult mai curând decât ar fi sperat, odată cu căsătoria lui Napoleon cu arhiducesa austriască Marie Louise de Habsburg. O machetă în mărime naturală a arcului, din lemn și pânză pictată, a fost ridicată în onoarea cuplului imperial, iar Napoleon și-a impresionat mireasa trecând-o pe sub grandioasa structură. Vizualizându-și ideile în varianta 3D, arhitectul a mai efectuat câteva modificări, pentru a îmbunătăți produsul finit.
Nici el nu a reușit să își ducă la bun sfârșit planurile, până la momentul decesului său, survenit în 1811. Restaurația, care a adus Casa de Bourbon înapoi pe tronul Franței, a marcat oprirea lucrărilor, până în 1823. Atunci, regele Ludovic al XVIII-lea, a decis să continue construcția, încurajat de succesul invaziei franceze în Spania, prin care Ferdinand al VII-lea a fost înscăunat ca monarh absolutist. Structura de bază a monumentului a fost finalizată în 1831, iar lucrarea a fost inaugurată oficial la 29 iulie 1836 de regele Ludovic-Filip. În 1840, rămășițele împăratului Napoleon I au trecut, într-un final, pe sub grandiosul edificiu, atunci când au fost repatriate de pe Insula Sf. Elena.
Waterloo, scena finală pentru împăratul francez care visa să stăpânească lumeaBătălia de la Waterloo, un meci cu istoria, pe care împăratul Napoleon Bonaparte l-a pierdut în fața adversarilor săi tradiționali, englezii, conduși de Ducele de Wellington
Triumful arhitecturii
De la înălțimea celor 50 de metri, cu o anvergură de 45 de metri, Arcul de Triumf domină Piața Charles de Gaulle, numită anterior Place de l'Étoile (étoile însemnând „stea”) datorită formei celor 12 artere care se întâlnesc aici. Edificiul a fost inspirat de Arcul Roman al lui Titus, și a fost cea mai înaltă construcție de acest gen, până în 1938, când a fost finalizat Monumentul Revoluției din Mexico City, cu o înălțime de 67 de metri.
Cea mai cunoscută sculptură de pe fațadele arcului este Plecarea voluntarilor, numită și La Marseillaise, semnată de Francois Rude. Se spune că sabia purtată de personajul care întruchipează Republica s-a rupt exat în ziua când a început Bătălia de la Verdun, din 1916. Basorelieful a fost imediat acoperit cu o prelată, pentru a nu da naștere la interpretări. Deasupra acestei scene, sunt amplasate 30 de plăcuțe, gravate cu denumirea celor mai importante victorii militare din timpul Revoluțiilor franceze și războaielor napoleoniene.
De altfel, întreg monumentul este un omagiu adus gloriei militare franceze. Partea interioară a arcadelor are înscrise numele tuturor celor 558 de generali pe care i-a dat țara, cu o subliniere specială pentru cei care și-au dat viața pe câmpul de bătălie.
Mormântul Soldatului Necunoscut se odihnește sub arcada monumentului, fiind dedicat tuturor eroilor anonimi care au pierit în primul război mondial. Franța s-a inspirat de la eterna rivală, Anglia, care onorează memoria soldaților necunoscuți, prin monumentul care le este dedicat în Westminster Abbey. Din 1920, aici arde prima flacără veșnică din Europa de Vest, de când a fost stins focul Vestalelor Virgine, în anul 391.
Anual, în data de 11 noiembrie, arcul este gazda unei ceremonii, prin care se comemorează Ziua Armistițiului, semnat între Franța și Germania, în 1918. Monumentul este punctul central pentru multe alte evenimente cu caracter militar sau civil. Rămășițele unor mari oameni de cultură, precum Victor Hugo sau Ferdinand Foch, și-au primit omagiile sub Arcul de Triumf. Marile momente istorice au fost marcate tot aici, prin paradele germanilor cuceritori, la 1871 și 1940, dar și ale francezilor și ale aliaților acestora, în 1918, 1944 (la eliberarea Parisului) și 1945 (la finalul celui de-al doilea război mondial). La trei săptămâni după după parada victoriei derulată în Parisul anului 1919, Charles Godefroy și-a pilotat avionul biplan pe sub bolta arcadei principale.
În prelungirea bulevardului Champs-Élysées, un nou arc, Grande Arche de la Défense, a fost construit în 1982, completând axa istorică de monumente din Paris, care mai cuprinde Arche de Triomphe du Carrousel. Nu doar francezii sunt fascinați de această formă arhitectonică, ea fiind folosită de marile civilizații ale lumii, pentru a lăsa posterității mărturii despre gloria proprie.
Istorie pe arcuri
Romanii au fost cei care au pus mare preț pe simbolistica arcului de triumf. Au învățat să le folosească eficient în construcții, de la etruscii care trăiau în centrul Italiei. Astfel, arcul a ajuns o structură de bază nu doar pentru marcarea unor evenimente mărețe, dar și pentru apeducte, amfiteatre, poduri și temple.
Împăratul Traian sau gena imperială din ADN-ul românescÎmpăratul Traian, conducător al Imperiului Roman, și-a postat imaginile care înfățișează victoria în războiul cu dacii lui Decebal, pe columna care îi poartă numele
Primele arcuri de triumf romane au apărut în perioada Republicii. Generalii care câștigau bătălii importante erau numiți triumfátori și ridicau arcade și arcuri, împodobite cu statui, pentru a-și marca reușitele. Lucius Steritinus a ridicat două asemenea edificii în 196 î.Chr., pentru a-și aniversa victoriile din Spania. Alta a fost construită pe Colina Capitoliului de Scipio Africanul, în 190 î.Chr., urmat de Quintus Fabius Maximus Allobrogicus, care a ridicat ceva asemănător în Forul Roman, însă, din păcate, niciuna nu a câștigat lupta cu timpul.
Perioada imperială a fost extrem de favorabilă unor structuri care să stea mărturie despre măreția Romei. Capitala avea, în secolul al IV-lea d.Chr., 36 de arcuri de triumf, dintre care 3 au supraviețuit până în zilele noastre: Arcul lui Titus (anul 81), Arcul lui Septimius Severus (203-205) și cel al lui Constantin (din 312).
Constantin cel Mare, lider creștin și militarConstantin cel Mare, conducător al Imperiului Roman, a fost primul împărat convertit la creștinism, schimbând pentru totdeauna harta religioasă a Europei
Renașterea a revitalizat valorile și simbolurile Antichității, punând din nou structura arcuită la loc de cinste. Una din cele mai vechi edificii de acest gen este Arcul Aragonez de la Castel Nuovo, din Napoli, ridicată de Alfonso al V-lea de Aragon, în 1443. Până la finalul secolului al XVI-lea, arcurile de triumf au devenit parte integrantă din structura clădirilor care adăposteau teatre, instituții publice și militare sau biserici.
Michelangelo, un artist genial, între Florența și RomaMichelangelo Buonarroti, un gigant al Renașterii, sculptor, pictor, arhitect, poet, format la curtea lui Lorenzo di Medici, a împodobit arta universală cu opere nemuritoare
Începând cu perioada napoleoniană, francezii au dat o nouă dimensiune acestor construcții și mulți lideri ambițioși ai lumii moderne au visat să își asocieze numele cu aceste simboluri ale grandorii. Hitler plănuia să ridice cel mai mare arc de triumf din lume, în Berlin, cam de 50 de ori mai mare decât cel din Paris. Monumentul ar fi comemorat cei 1,8 milioane de germani morți în primul război mondial. Din fericire, Fuhrerul și-a făcut ieșirea în timp util de pe scena istoriei și arcul lui a rămas la stadiul de proiect. Alții au fost mai perseverenți, ca de exemplu, dictatorul nord-coreean Kim Il Sung, care nu s-a lăsat până când nu a pus pe picioare, în Pyongyang, un arc de triumf cu 10 metri mai înalt decât omologul său francez.
Avem și noi varianta autohontă, Arcul de Triumf din București, situat în sectorul 1, la intersecția dintre străzile Kiseleff, Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Alexandru Constantinescu. Monumentul a fost proiectat de Petre Antonescu, construit între anii 1921 și 1922, renovat în perioada 1935-1936, și apoi, din nou, din 2014. Edificiul comemorează victoria României în primul război mondial și este personaj principal la evenimentele naționale majore, aniversate cu public.
Arcurile de triumf, de oriunde și de oricând, rămân niște cărți de istorie, ale căror pagini ne arată strălucirea gloriei, dar și faptul că este trecătoare.
Referințe: