8 august 1786

Prima ascensiune pe Mont Blanc

Turism Monica

Ținta: 4.810 m înălțime

Până la mijlocul secolului al XVIII-lea, vârful Mont Blanc era complet necunoscut. Elvețienii își studiau propriile zone alpine, evitând valea Chamonix, pe atunci parte din ducatul de Savoia și aflată în domeniile regiunii Piedmont-Sardinia. Zona inspira mai degrabă teamă decât admirație, iar piscurile de aici erau numite ”munții blestemați”. Asta până când, la 8 august 1786, doi localnici, folosind doar niște ”alpenstock”-uri din lemn, fără frânghii, pioleți sau echipament special, cărându-și în spate instrumentele științifice, pe pante cu o înclinație de 40o, au atins vârful, după o ascensiune neîntreruptă de 14 ore și jumătate.  Michel Gabriel Paccard și Jacques Balmat au petrecut 35 de minute pe Mont Blanc, într-un frig crâncen, efectuând primele măsurători și marcând o victorie impresionantă a voinței asupra limitelor naturale. Din păcate, măreția realizării lor avea să fie umbrită de o controversă, care va demonstra că e întotdeauna mai ușor să te cobori, decât să urci...

O provocare cât un munte

Pe măsură ce apetitul oamenilor pentru călătorii era hrănit de descoperirea unor zone din ce în ce mai interesante ale globului, dorința de a intra în clubul select ale exploratorilor anima tot mai mulți temerari. O parte din aceștia și-au îndreptat atenția și spre zonele montane din Alpi, care rămăseseră până atunci baricadate în palatele lor albe și reci.

Muntele Fuji, un spațiu sfânt pentru japoneziMuntele japonez Fuji, inclus în patrimoniul UNESCO, este alcătuit din trei vulcani suprapuși și stă la baza multor legende din Țara Soarelui Răsare

În 1741, doi curajoși, Windham și Pococke, au urcat înspre Montenvers, coborând apoi pe Mer de Glace, un ghețar situat în partea de Nord a masivului Mont Blanc. Au făcut această vale cunoscută lumii întregi, prin povestea aventurii lor, publicată în 1744. Având experiența unor expediții anterioare în Africa, au plecat înspre munți însoțiți de servitori înarmați, dar au avut surpriza de a fi întâmpinați de comunități pașnice și civilizate.

Anul următor, inginerul și cartograful elvețian Pierre Martel, le-a călcat pe urme, fiind primul care a denumit o serie de vârfuri ale lanțului muntos, calculându-le și înălțimea. El a estimat pentru Mont Blanc, o înălțime de 4.495 m, mai puțin cu 315 decât cei 4810 m pe care îi are vârful. A avut, însă dreptate, atunci când a afirmat că Mont Blanc este cel mai înalt munte din întregul lanț alpin.

El Capitan și The Nose, vise frumoase pentru amatorii de senzații tari pe munteStânca El Capitan este o provocare pentru orice cățărător, mai ales prin traseul The Nose, care a împins alpiniștii la performanțe extreme

Faimosul om de știință elvețian din Geneva, Horace Benedict de Saussure, a vizitat Chamonix în vara anului 1760, pe când avea numai 20 de ani. A tipărit un anunț pe care l-a afișat în toată zona, afirmând că oferă o sumă mare de bani celor care vor găsi o rută pentru a ajunge pe vârf. Vreme de 15 ani, recompensa promisă nu a stârnit interesul localnicilor, care nu considerau traseul ca fiind suficient de atractiv pentru turiști.

De abia când Mer de Glace a început să devină o țintă interesantă, au intrat în scenă și personajele principale care vor deschide calea către cucerirea piscului Mont Blanc.

Oameni de la munte

Marc Théodore Bourrit, capelan la catedrala din Geneva, pictor, gravor și autor de cărți de călătorie este personajul negativ, în ciuda acestui CV pozitiv. Bine văzut de nobilimea franceză și de înalții oficiali ai zonei Piedmont-Sardinia, considerat de Saussure un pionier al explorării Alpilor, nu avea, totuși, nicio pregătire științifică. Principala sa ”armă”, era ambiția de a ajunge pe Mont Blanc, pentru a putea scrie despre asta, în premieră. Din această dorință arzătoare a rezultat mărul discordiei pe care Bourrit l-a aruncat între protagoniștii primei ascensiuni pe cel mai înal pisc al Alpilor.

Michel Gabriel Paccard, era un medic din Chamonix și om de știință amator. Pentru el, ascensiunea pe Mont Blanc reprezenta doar o oportunitatea de a efectua o serie de experimente științifice pe vârf, măsurându-i înălțimea exactă. Visa astfel să își câștige prestigiul în rândul oamenilor de știință din lumea întreagă. Paccard era deja în legătură cu de Saussure (celebru pentru rolul său în dezvoltarea geologiei și meteorologiei), care i-a oferit medicului barometrul pe care acesta îl va folosi atunci când va atinge cel mai înalt punct de pe Mont Blanc, pentru a măsura altitudinea.

Jacques Balmat, un țăran sărac din zonă și căutător de cristale, în timpul liber, pentru a-și mai rotunji veniturile modeste, era foarte intreresat de aspectul financiar al ascensiunii pe munte. Ca dovadă că obiectivul lui Paccard era pur științific, acesta l-a angajat pe Balmat pentru a-l ajuta la căratul instrumentelor, fiind de acord să îi cedeze și recompensa pusă la bătaie de Saussure.

Totul ar fi trebuit să funcționeze perfect, cei doi nu erau în competiție și părea că aranjamentul satisface pe toată lumea. Ce ar fi putut să conducă la o controversă care să dureze zeci de ani?

Când ambiția ia a(l)titudine

Paccard și Balmat au reușit să atingă vârful Mont Blanc, la 8 august 1786, după un urcuș istovitor. Trebuie să menționăm că echipamentul de ascensiune în acea perioadă era departe de cel actual, fapt care face ca performanța lor să fie și mai demnă de admirație. Pantele abrupte, frigul, vântul, bagajele pline cu instrumente științifice nu i-au putut opri din drum. Ce-i drept, măsurătorile efectuate în cele 35 de minute petrecute pe vârf nu au fost cele mai exacte, Paccard fiind totuși, doar un amator pasionat, însă au reprezentat un punct de plecare. Medicul a estimat înălțimea muntelui la 5.218 m. Ulterior, convins că barometrul nu funcționase corespunzător, a corectat-o, stabilind-o la 4.738 m.

Niciunul din cei doi temerari nu au lăsat o relatare scrisă a călătoriei lor. Paccard anunțase că va publica o carte pe această temă, însă a avut proasta inspirație de a se adresa unui editor din Geneva, care era cumnatul lui Bourrit. Tipărirea manuscrisului lui Paccard a fost amânată până când Bourrit a reușit să publice o carte cu același subiect, în colaborare cu de Saussure.

La un an după realizarea lui Paccard și Balmat, de Saussure organizează propria expediție către vârful Mont Blanc. Echipa sa era alcătuită din 20 de persoane și omul de știință l-a rugat pe Balmat să îi ghideze. Dispuneau de echipament potrivit, alimente, instrumente științifice, pături, frânghii, saltele, scări, corturi, măști împotriva orbirii din cauza zăpezii, pe scurt, o înzestrare net superioară față de prima ascensiune.

Călătoria lui de Saussure va dobândi o faimă mult mai mare decât cea a lui Paccard, în parte datorită renumelui de care se bucura savantul, în parte datorită schițelor, desenelor și numeroaselor măsurători și experimente științifice consemnate pe traseu și făcute publice la întoarcere. De Saussure a stat pe vârf patru ore, a măsurat înălțimea cu o mai mare acuratețe (4.845 m, cu o eroare de numai 35 de metri față de cei 4.810 reali). Mai mult, el își va completa observațiile, în timpul unei șederi remarcabile de 17 zile pe Col du Géant (principala trecătoare din Masivul Mont Blanc, situată la o altitudine de 3.356 metri). Ghizii săi erau atât de înspăimântați că savantul va dori să stea mai mult, încât au ascuns proviziile rămase, pentru a-l obliga să coboare.

Sărmanul Paccard, amânat de editor și copleșit de complexitatea observațiilor lui de Saussure, a renunțat să își mai publice propria lucrare.

Între timp, Marc-Theodore Bourrit, care avea dorința, dar nu și abilitatea fizică de a atinge vârful, a preluat istorisirea primei ascensiuni de la Balmat, publicând-o în mai multe ziare. În relatările sale, îi acordă întregul merit al reușitei lui Balmat, afirmând că acesta a găsit drumul, ajutându-l pe ”bietul doctor epuizat” să ajungă cu greu pe vârf. Toate acestea au ajuns la urechile lui de Saussure, care cunoștea povestea de la Paccard însuși, cu care se afla în legătură. Spre cinstea lui, omul de știință i-a scris lui Bourrit, contestând varianta făcută publică și cerându-i să o corecteze. Autoritatea și prestigiul savantului erau atât de mari, încât Bourrit a fost nevoit să adauge un post-scriptum, menționându-l pe Paccard și restabilind adevărul, însă nu chiar complet. După câțiva ani, ca urmare a unor neînțelegeri financiare cu Balmat, Bourrit a revenit cu precizări, arătând că doctorului Paccard i se cuvine întreaga glorie a atingerii vârfului Mont Blanc pentru prima oară.

După 40 de ani

Cu toate că în presa vremii adevărul ieșise la iveală, o viziune romanțată a călătoriei, scrisă după mai bine de 40 de ani de Alexandre Dumas tatăl, avea să îl arunce, din nou în umbră, pe nedreptățitul medic.

În 1832, în timpul unei călătorii prin Alpi, Dumas, pe atunci în vârstă de 31 de ani, deja un scriitor de succes, l-a invitat pe Balmat să cineze cu el. După o masă copioasă, stropită cu vin din belșug, Balmat, care împlinise 70 de ani, a început să își relateze varianta, cu multe înflorituri. Paccard murise cu cinci ani înainte, așa că, probabil, a socotit că nimeni nu ar avea de suferit, dacă și-ar trece gloria ascensiunii în contul personal. Pe baza acestei istorii, Dumas, la rândul lui un mare meșter în cosmetizarea faptelor istorice, a scris Impressions de Voyage en Suisse. Cartea s-a bucurat de mare priză la public și a contribuit la amplificarea legendei țesute în jurul numelui lui Balmat, în detrimentul lui Paccard.

De abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, o serie de autori și cercetători vor restabili adevărul și adevăratul rol al medicului Paccard în cucerirea celui mai înalt vârf din Alpi. Mânat doar de dorința de cunoaștere, acesta a fost adevăratul deschizător de drumuri de pe Mont Blanc, pe urmele sale călcând apoi o serie de temerari, personalități sau oameni obișnuiți, care au adus, fiecare în felul său, câte un omagiu acestui colos alpin.

Prima femeie care a atins vârful a fost Marie Paradis în anul 1808. Theodore Roosevelt, viitor președinte al Statelor Unite, a condus de asemenea o expediție - în timp ce se afla în ”luna de miere” - atingând vârful în 1886.

În prezent, vârful este escaladat zilnic, pe timpul sezonului de vară, de aproximativ 200 alpiniști amatori, ascensiunea fiind considerată relativ ușoară pentru o persoană antrenată și echipată corespunzător. Traseul clasic începe de la ”Cuibul vulturilor” (2.500 m), care este și punctul terminus al trenulețului cu cremalieră: Tramway du Mont-Blanc. Ascensiunea până la refugiul ”Tête Rousse” (3.167 m) durează 2-3 ore. De aici până la refugiul ”Goûter” (3.817 m) traseul traversează o zonă stâncoasă, mai dificilă din punct de vedere tehnic. Există, însă, numeroase cabluri de oțel montate, ușurând urcușul, fără a necesita echipament special. Această etapă durează 3-4 ore, traseul continuând pe ghețar, cu o ascensiune de aproximativ 6 ore.

Referințe:

summitpost.org wikipedia.org

foto creditbiogeologist.com

Lecturi suplimentare

Publimix folosește cookies-uri pentru personalizarea conținutului și altele. Continuând, acceptați folosirea acestora. Accept