Campionatul Mondial de Fotbal: Germania 1974

SportBogdan

Cupa Mondială, acum într-o nouă prezentare

A 10-a ediție a Campionatului Mondial, una jubiliară, a coincis cu actualizarea trofeului pus în joc. Locul cupei „Jules Rimet”, adjudecată de Brazilia la ediția precedentă, a fost luat de „FIFA - World Cup”, care răsplătește și campioanele zilelor noastre.

La startul competiției s-a depășit recordul de reprezentative înscrise, ajungându-se la impresionantul număr de... 99! Şapte s-au retras, însă, fără a juca vreun meci: Venezuela, Jamaica, Gabon, Republica Malgașă (Madagascar), Sri Lanka, India și Filipine. Şi, chiar dacă înscrierile au crescut spectaculos (de la 13 în 1930, la 99 în 1974!), la turneul final au participat tot 16 formații, în ciuda câtorva federații care au propus mărirea numărului de participante (această idee a fost respinsă în mod categoric de Congresul FIFA din 1973, cu 25 de voturi din 33 posibile).

De la grupa mică, la grupa mare

Iată selecționatele calificate, repartizate pe grupe... Grupa I: RF Germania, Australia, Chile, RD Germania; Grupa II: Brazilia, Iugoslavia, Scoția, Zair; Grupa III: Uruguay, Suedia, Olanda, Bulgaria; Grupa IV: Italia, Argentina, Haiti și Polonia.

În 1974 s-a trecut la un nou format de disputare a turneului final. Astfel, după prima fază a grupelor nu s-a mai trecut la un sistem eliminatoriu, ci primele două clasate din fiecare cele patru grupe urmau să fie redistribuite în alte două grupe de elită. Apoi câștigătoarele aveau să joace finala mare, iar locurile doi să se dueleze pentru medaliile de bronz.

În prima fază a grupelor, cele mai mari surprize au fost furnizate de Olanda și Polonia, care s-au calificat în dauna Uruguayului, respectiv Italiei, formații mult mai titrate la acea vreme. În grupele de elită au ajuns Olanda, Brazilia, RDG, Argentina (Grupa A) și RFG, Polonia, Suedia și Iugoslavia (Grupa B).

În finala mică, Polonia s-a impus în fața Braziliei cu 1-0. Leșii (campioni olimpici în 1972) au impresionat pe întreg parcursul turneului, fiind cea mai prolifică națională, cu un total de 16 goluri marcate. Firesc în aceste condiții, Grzegorz Lato a devenit golgeterul mondialelor, reușind să înscrie de șapte ori. Apropo de atacantul Lato, acesta a fost între 2001 - 2005 senator în Polonia, iar între 2008 - 2012 președintele federației de fotbal.

Echipa de fotbal a României la Campionatul Mondial din 1930În 1930, se semna certificatul de naștere al uneia dintre cele mai iubite competiții sportive din toate timpurile: Campionatul Mondial de Fotbal. Echipa României a fost parte din acel moment istoric.

“Weltmeisterschaft” vs. “Portocala Mecanică” sau Beckenbauer mai bun decât Cruyff

Pe 7 iulie 1974, pe Stadionul Olimpic din Munchen, în fața a 75.200 de spectatori, s-au întâlnit în finală RFG și Olanda, fără îndoială cele mai bune echipe prezente la mondial.

Meciul a început cum nu se poate mai bine pentru „Portocala Mecanică”, așa cum a fost supranumită Olanda pentru fotbalul generos arătat. După lovitura de start, care a aparținut portocaliilor, au urmat 16 pase consecutive (!), apoi balonul a ajuns la vedeta Johan Cruyff. Conducătorul de joc a luat acțiunea pe cont propriu și nu a mai putut fi oprit decât prin fault, de către fundașul nemților, Uli Hoeness (actualul președinte al clubului Bayern Munchen). Arbitrul englez Taylor a dictat penalti, chiar dacă „infracțiunea” a fost comisă cu puțin în afara careului (ce să-i faci, epoca VAR-ului era încă departe), iar Neeskens a transformat lovitura de pedeapsă. Era abia minutul doi. După golul marcat, la „ordinul” aceluiași Cruyff, olandezii s-au retras în apărare, o greșeală ce avea să-i coste. Chiar și marele Pele a rămas nelămurit, comentând imediat după joc: „De neînțeles jocul static al olandezilor, practicat după deschiderea scorului, când tocmai atunci ar fi trebuit să profite”. În schimb, în tabără nemților căpitanul Franz Beckenbauer și-a împins echipa în atac, iar rezultatele n-au întârziat să apară. În minutul 25, Breitner a egalat, tot de la punctul cu var. Însă și de această dată, arbitrul Taylor a acordat prea ușor penalti, pentru un așa-zis fault al lui Jansen la Hoelzenbein. Apoi, cu doar două minute înainte de pauză, golgeterul mondialului mexican din 1970, Gerd Muller, a stabilit scorul final, 2-1, iar Germania se încorona pentru a doua oară în istorie campioană a lumii! Pentru acest succes, fiecare jucător neamț a fost recompensat cu 60.000 de mărci.

Elveția - gazda CM de fotbal din 1954Campionatul Mondial de Fotbal cu cele mai multe goluri marcate s-a derulat în Elveția anului 1954

Noul și actualul trofeu acordat câștigătoarei celei mai importante competiții fotbalistice de pe mapamond, „FIFA - World Cup”, e opera sculptorului Silvio Gazzaniga. Artistul italian lucra în acea vreme pentru compania Stabilimento Artistico Bertoni, cea căruia i s-a încredințat sarcina de a crea noua cupă. Interesant e că Gazzaniga (în treacăt fie spus, fan al lui AC Milan - trecut la cele veșnice în 2016, la vârsta de 95 de ani) a devenit mai apoi „părintele” Cupei UEFA (1971), Supercupei UEFA (1973), trofeului atribuit campioanei europene U-21 și cupei mondiale la basebal (2001)!

Trofeul „FIFA - World Cup” e făcut din aur masiv, de 18 karate, cântărește 6,175 kilograme, are diametrul bazei de 13 centrimetri și o înălțime de 36 de centimetri. La data fabricării lui, a avut o valoare de circa 20.000 de dolari. Noua cupă nu va mai fi acordată definitiv vreunei câștigătoare de campionat mondial sau cel puțin acesta e regulamentul în vigoare. În prezent, numele fiecărei selecționate medaliate cu aur e inscripționat la baza statuetei, iar „FIFA - World Cup” va fi schimbată abia când nu va mai exista spațiu liber pentru înscrierea campioanei. Se preconizează că acest lucru nu se va întâmpla mai devreme de 2038, asta, bineînțeles, doar dacă Sfântul Vicențiu și Grenadinele nu se apucă mai serios de fotbal...

Curiozități

• În calificări, URSS a refuzat să se prezinte în Chile pentru manșa retur a partidei de baraj cu naționala din America de Sud (în tur a fost 0-0). Partida a fost omologată la masa verde cu scorul de 3-0. Refuzul sovieticilor a fost cauzat de situația politică existentă la acea vreme în Chile. Cu puțin timp înainte avusese loc o lovitură de stat, prin care fusese înlăturat președintele Salvador Allende, conducătorul partidului socialist. Bineînțeles, URSS-ul s-a ferit astfel de eventuale repercusiuni, căci KGB-ul își „băgase coada” (nu că rivalii de la CIA ar fi fost mai neimplicați!), sprijinindu-l pe fostul președinte. De altfel, temerile erau justificate, pentru că dictatura militară instaurată în Chile de generalul Augusto Pinochet și-a vărsat oful pe inamicii politici, „întemnițând” 40.000 de oameni pe stadionul național din Santiago. Mulți dintre aceștia au fost executați!
• România n-a reușit să obțină încă o calificare, după cea din ’70, ocupând locul doi într-o grupă din care a mers mai departe RD Germania. Celelalte adversare au fost Finlanda și Albania. Singurul lucru pozitiv e că în preliminarii, pe 14 octombrie 1973, tricolorii au bifat cea mai categorică victorie din istorie. A fost 9-0 cu Finlanda, marcatori Mircea Sandu 2, Dumitru Marcu 2, Florea Dumitrache 2, Liță Dumitru, Nicolae Pantea și Dudu Georgescu.

Naționala de fotbal a României la prima participare olimpicăPrima participare a selecționatei tricolore la Olimpiadă a fost prinsă în offside la capitolul organizare

• Un român prezent în Germania a fost celebrul arbitru Nicolae Rainea. Singurul meci la care a oficiat a fost Brazilia - Zair, 3-0.
• Germania ’74 a fost primul campionat mondial transformat în afacere! Au apărut peste tot spații publicitare, iar drepturile TV au fost vândute pe „bani grei”. Fiecare meci a fost transmis cu șase camere de luat vederi.
• Televiziunea Română a transmis doar cele două finale, bineînțeles, cedate gratis de organizatori.
• A fost prima apariție a Australiei la un turneu final. „Cangurii” au bătut iarăși recorduri, parcurgând peste 81.000 de kilometri în cele 11 meciuri jucate pentru a-și atinge obiectivul. După ultima partidă din preliminarii, disputată la Hong Kong, australienii s-au întors acasă calificați, iar primirea făcută la Sydney a întrecut-o pe cea de la Rio de Janeiro oranizată în cinstea Braziliei, după ce a cucerit campionatul mondial. Ba chiar în capitala Canberra, Parlamentul și-a întrerupt lucrările, iar prin orașe și localități oamenii au ieșit în stradă. Antrenorul Australiei a fost iugoslavul Zvonko Rasic.
• Zairul (actuala Republică Democrată Congo) a fost prima reprezentantă a „Africii negre” prezentă la un C.M.! Antrenorul africanilor a fost tot un iugoslav, Blagoje Vidinic. A fost singura, până acum, prezență a congolezilor la turneul final, soldată cu trei eșecuri și un golaveraj ce ne scutește de prea multe comentarii: 0-14!

• Atacantul chilian cu strămoși maghiari Carlos Caszely a devenit primul fotbalist eliminat la un turneu final, primind cartonașul roșu în partida din grupe a sudamericanilor cu RFG. S-a întâmplat în minutul 64, arbitru fiind turcul Dogan Babacan, primul otoman care a oficiat la un campionat mondial de fotbal. În prezent, Caszely e realizator TV la un post din Chile. Pe vremea când era jucător activ, atacantul chilean avea o poreclă cel puțin insteresantă: „Rey del metro cuadrado” - pe românește, „Regele metrului pătrat”!
• Bulgaria a bifat cel de-al patrulea turneu consecutiv (vecinii de la sud de Dunăre fiind o prezenți la competițiile din Chile ’62, Anglia ’66, Mexic ’70 și Germania ’74). În pofida celor 12 partide jucate în acest interval de timp, bulgarii nu au izbutit să obțină vreo victorie, bilanțul cuprinzând 4 remize și 8 înfrângeri.
• În cadrul turneului din Germania 1974 a fost consemnat și primul fotbalist depistat pozitiv la testul antidoping. E vorba de haitianul Ernst Jean Joseph. După aflarea veștii, oficialii americanilor l-au dus pe jucătorul în cauză la hotelul unde era cazată delegația și-apoi, zice-se, „i-au tras o mamă de bătaie”! Învățătură de minte, pentru că de-atunci niciun jucător haitian n-a mai fost depistat pozitiv la un control antidoping efectuat la vreun turneu final. Bine, asta și „poate” pentru că în 1974 a fost singura participare a micuțului stat din Caraibe la un C.M.!
• Înaintea partidei dintre Italia și Haiti, portarul europenilor, Zoff, deținea recordul mondial al invincibilității - 1097 de minute fără gol încasat. Cu toate acestea, înainte de meci, tehnicianul formației din Caraibe, Antoine Tassy, a declarat: „Vă spun fără nicio reținere, domnilor, că Sanon al meu va rupe recordul lui Zoff”! Zis și făcut! Atacantul Emmanuel Sanon a deschis scorul în minutul 46, dar Italia s-a impus în cele din urmă cu 3-1. Sanon, care a mai reușit un gol, în înfrângerea suferită (4-1) în fața Argentinei, a devenit astfel singurul jucător haitian care a marcat la un turneu final.
• Cuplul brazilian Domingos de Guia - Ademir de Guia a devenit prima pereche „tată-fiu” prezentă la mondiale. Tatăl, Domingos, a făcut parte din lotul Braziliei în 1938.
• Deși n-au pierdut niciun meci, scoțienii au părăsit competiția încă din prima fază a grupelor, având un golaveraj inferior Braziliei și Iugoslaviei.
• La partida Scoția - Brazilia, arbitrul olandez Van Gemment a îmbrăcat, în premieră mondială, un echipament roșu.

Uruguay, marea surpriză a CM din 1950Selecționata celestă - Uruguay - și-a dus fanii în al nouălea cer, prin victoria - surpriză de la Campionatul Mondial de Fotbal din 1950

• La confruntarea din grupe dintre RF Germania și RD Germania, singura din istorie între cele două reprezentative, au asistat și 3.000 de fani est-germani! Aceștia au fost selecționați cu atenție de către poliția politică din RDG (celebra Stasi)! Est-germanii, la singurul C.M. la care au participat, au învins cu 1-0.
• Olanda a fost supranumită „portocala mecanică” pentru fotbalul total pe care-l practica formația antrenată de faimosul Rinus Michels. Despre jocul batavilor, fostul star al francezilor din Suedia 1958, Raymond Kopa a afirmat: „Echipa Olandei e ceva în care toată lumea se transformă în om de gol sau în fundaș, după fază”.

Referințe:

• https://www.fifa.com
• https://en.wikipedia.org
• „Albumul cu amintiri”, săptămânalul „Fotbal vest”, Anul 20, Nr. 909
• Chirilă Ioan, „Şi noi am fost pe Conte Verde”, editura Sport Turism, București, 1983