Campionatul Mondial de Fotbal - Chile 1962

SportBogdan

Fotbal cu greutate în Chile

Cu ocazia congresului FIFA, desfășurat la Lisabona în perioada 9 - 10 iunie 1956, s-a stabilit, cu 32 de voturi pentru, 10 împotrivă și 15 abțineri, ca turneul final din 1962 să fie atribuit din nou Americii de Sud, mai precis, statului Chile. Alegerea a iscat numeroase controverse, chiar înainte de startul competiției. O problemă delicată a fost cea a alegerii perioadei de desfășurare. Inițial, s-a dorit ca turneul să aibă loc între 15 mai și 15 iunie, numai că țările europene și-au manifestat dezacordul din cauza faptului că și-ar fi dereglat bunul mers al competițiilor interne. Chilienii au propus apoi lunile februarie și martie, ca fiind cele mai potrivite, pentru că datele hotărâte de FIFA ar fi fost foarte aproape de sezonul ploios! Până la urmă perioada a fost stabilită între 30 mai și 17 iunie.

O problemă cutremurătoare

Principala problemă s-a ivit în luna mai a anului 1960. Un violent cutremur, cel mai mare înregistrat vreodată pe glob, 9,5 magnitudine (urmat și de valuri țunami), a provocat imense distrugeri în partea centrală și de sud a statului Chile. Orașele Antofagasta, Talca și Conception, potențiale gazde, au fost devastate.

Vulcanul Cordón Caulle în acțiune (sursă imagine)

Bineînțeles, infrastructura a suferit și ea de pe urma calamității naturale, astfel că FIFA își punea mari semne de întrebare în privința capacității sud-americanilor de a organiza turneul. Mai mult, englezii înaintaseră deja o ofertă, ca în cazul retragerii, campionatul mondial să se desfășoare un an mai târziu, în Insulă. Şi-a intrat însă în rol Carlos Dittborn, președintele federației chiliene: „Pentru că nu mai avem nimic, vom face tot ce ne stă în putință să reconstruim!”. Această frază a devenit mai târziu sloganul neoficial al C.M. din 1962. Apoi, chiar președintele statului, J. A. Rodriguez, a trimis un comunicat în scris la FIFA prin care garanta organizarea.

Echipa de fotbal a României la Campionatul Mondial din 1930În 1930, se semna certificatul de naștere al uneia dintre cele mai iubite competiții sportive din toate timpurile: Campionatul Mondial de Fotbal. Echipa României a fost parte din acel moment istoric.

Până la urmă, totul a fost pus la punct, iar competiția a demarat în patru orașe: Arica, Rancagua, Vina del Mar și capitala Santiago. Din păcate, Carlos Dittborn, omul cu cel mai mare merit, n-a apucat să-și vadă realizarea, trecând la cele veșnice cu doar câteva săptămâni înaintea debutului turneului. Stadionul din Arica a primit numele său. Şi că veni vorba... La Arica, un orășel cu doar 15.000 de locuitori, cel mai arid din America de Sud, s-a putut ajunge doar pe calea aerului, aflându-se la circa 2.300 de kilometri depărtare de capitala Santiago, lângă granița cu Peru!

Stadionul Carlos Dittborn, din Arica (sursă imagine)

Europa vs. America

56 de echipe au luat parte la preliminarii, luptându-se pentru cele 14 locuri disponibile, Brazilia (campioana en-titre) și Chile (țara organizatoare) fiind calificate din oficiu. Sistemul folosit avantaja vădit Europa și America de Sud. „Bătrânului continent” i se garantau opt locuri, plus eventuale alte două, acestea în urma unor partide de baraj în compania reprezentatelor Africii și Asiei. De asemenea, America de Sud beneficia de cinci locuri garantate, plus eventual de încă unul. Acesta ar fi putut fi obținut la baraj, în duel cu reprezentanta Americii de Nord și a celei Centrale. Calculele hârtiei au fost respectate, europenii și sud-americanii obținând 15, din cele 16 locuri la turneul final! Singura intrusă a fost naționala Mexicului, care a izbutit la baraj să depășească Paraguayul. Iată și restul participantelor: Brazilia, Chile, Argentina, Columbia, Uruguay, Bulgaria, Cehoslovacia, Anglia, Ungaria, Italia, Spania, Elveția, URSS, Germania și Iugoslavia.

Fotbal sub cizma fascistăCampionatul Mondial de Fotbal din 1934 a stat sub semnul amestecului politic în viața sportivă.

Brazilia și-a păstrat „coroana”

Sistemul de desfășurare al turneului final a fost identic cu cel folosit în 1958. Cele 16 reprezentative au fost împărțite în patru grupe, primele două clasate avansând automat în fazele eliminatorii. Deși în „sferturi” au rămas șase echipe europene și doar două sud-americane, în penultimul act al competiției raportul s-a echilibrat. În prima dintre semifinale, cea sud-americană, au dat piept Chile și Brazilia. Şi, în ciuda celor 76.600 de spectatori din tribună, campioana en-titre s-a impus cu 4-2.

Echipa Braziliei, marcând victoria din semifinale (sursă imagine)

În cealaltă semifinală, cea slavă, Cehoslovacia a învins Iugoslavia, cu 3-1.

În finala mică, locul trei a fost adjudecat de către țara gazdă. Chilienii i-au depășit pe „plavi” cu 1-0, printr-un gol marcat de Eladio Rojas în minutul 90.

La 17 iunie, pe „Estadio Nacional” din Santiago, la poalele munților Anzi, la acea vreme acoperiți de zăpadă, în fața a 70.000 de spectatori, Brazilia și Cehoslovacia s-au duelat în cea mai „calmă” finală a mondialelor. În aceste condiții, rezultatul final a fost unul scontat, 3-1 pentru naționala „cariocas”, goluri semnate de Amarildo ‘17, Zito ‘69, Vava ‘78, respectiv Masopust ‘15. A fost al doilea titlu mondial pentru Brazilia.

Uruguay, marea surpriză a CM din 1950Selecționata celestă - Uruguay - și-a dus fanii în al nouălea cer, prin victoria - surpriză de la Campionatul Mondial de Fotbal din 1950

Curiozități

  • Pentru a economisi bani, pe care să-i folosească apoi la reconstrucția de după cutremur, Chile a dorit să renunțe la participarea la Jocurile Olimpice de la Roma din 1960. Dar, Comitetul Olimpic Italian n-a acceptat retragerea și a suportat din buzunarul propriu toate cheltuielile sud-americanilor!
  • Campionatul mondial din Chile a fost ultimul care n-a fost difuzat „live” în Europa, pentru că s-a jucat cu puțin timp înainte de apariția transmisiunilor prin satelit!
  • Prețul biletelor a fost mai mare cu aproximativ 10 procente față de cel stabilit inițial, pentru a mai acoperi din cheltuieli.
  • România s-a înscris în preliminarii, fiind repartizată într-o grupă cu Italia. „Tricolorii” s-au retras însă, după o decizie a conducerii federației, care a motivat astfel hotărârea: „rămânem acasă, ca să învățăm”! Iată însă cum explică situația și cronicarul Ioan Chirilă, în cartea sa Şi noi am fost pe Conte Verde: „Se înscrie și România. Dar curând renunță. Asta s-a întâmplat în seara de 29 mai 1960, la Bratislava. De ce? Pentru că unul din conducătorii noștri s-a supărat ca văcarul pe sat. Cu o săptămână în urmă, la București, tricolorii pierduseră cu 0-2 prima manșă a sferturilor Europei, cu Cehoslovacia. Peste o săptămână tricolorii au plecat la Bratislava, pentru meciul revanșă. Înainte de plecare, persoana în cauză a declarat pe aeroport că «mergem la victorie». A doua zi, comentând declarația în «Magazin», cineva a scris cu umor: «Ca să pleci la Bratislava după 0-2 și să declari că mergi la victorie e ca și cum n-ai avea nimic în mână la pocker și ai spune plus nevasta». La Bratislava am pierdut cu 0-3. Dar persoana în cauză, foarte supărată, a decis retragerea echipei României din calificările pentru Chile”. Se impune să precizăm că „persoana în cauză” a fost președintele FRF de la acea vreme, Alexandru Bârlădeanu, acesta ajungând în funcție doar pe criterii politice, neavând vreo tangență cu fotbalul. Poate vă mai amintiți că Bârlădeanu a fost implicat în politică și după 1989. El a ajuns parlamentar în era postrevoluționară, ba chiar pentru o scurtă perioadă a fost și președintele Senatului.

Naționala de fotbal a României la prima participare olimpicăPrima participare a selecționatei tricolore la Olimpiadă a fost prinsă în offside la capitolul organizare

  • Interesantă a fost propunerea elvețianului Ernst Thommen, membru al comisiei de organizare a campionatului mondial. Acesta a dorit contopirea C.M. și a turneului olimpic, pentru a elimina diferența dintre amatori și profesioniști. N-a fost însă luat în seamă...
  • Brazilia a cucerit trofeul în ciuda faptului că n-a putut conta pe Pele în afara primelor două jocuri ale turneului. Starul mondialului precedent s-a accidentat în confruntarea din grupă cu Cehoslovacia (0-0). Cu toate acestea, Pele și-a trecut în cont un gol, în primul meci, în victoria cu 2-0 în fața Mexicului. În aceste condiții, rolul hotărâtor în adjudecarea titlului de către brazilieni l-a avut Manuel Francisco dos Santos - altfel zis, „Garrincha” - apelativ care într-o traducere aproximativă ar însemna „mica pasăre”. În Brazilia, acesta a mai căpătat două supranume: „Alegria do Povo” („Bucuria poporului”) și „Anjo de Pernas Tortas” („Îngerul cu picioarele îndoite”). Garrincha a fost declarat cel mai bun jucător al turneului din Chile 1962, iar mulți încă îl consideră drept cel mai mare dribleur ce l-a avut Planeta.

Două legende braziliene: Pele și Garincha (sursă imagine)

  • Deși a văzut cartonașul roșu în semifinala cu Chile, brazilianul Garrincha a fost „iertat” și a putut juca în finală.
  • Spania, deși avea nume mari în echipă, a dezamăgit, nereușind să treacă nici de grupe. Ca argument în sprijinul afirmației, trebuie să precizăm că antrenorul Helenio Herrera a beneficiat în Chile de un atac care, la acea vreme, valora la „bursa neagră” două miliarde de lire italiene: Del Sol, Puskas, Martinez, Suarez și Gento. Asta fără a-l mai lua în calcul și pe marele absent, Alfredo di Stefano. Deși avea la acea vreme 36 de ani, mijlocașul ofensiv a ratat șansa de a bifa măcar un meci la turneul final din pricina unei accidentări, fapt ce l-a determinat apoi să renunțe la cariera internațională. Putem astfel afirma că, probabil, Di Stefano a fost cel mai mare fotbalist care nu a participat la vreun campionat mondial.
  • Partida dintre Chile și Italia a rămas cunoscută ca „bătălia de la Santiago”. Nervii au fost încordați la maximum din cauza unor articole apărute în presa din Peninsulă, defăimătoare la adresa statului Chile și a condițiilor existente la mondial. Din această pricină, meciul a debutat tensionat, iar în minutul 8 italienii încasaseră deja primul cartonaș roșu. Giorgio Ferrini a fost eliminat, dar acesta n-a vrut să părăsească terenul de joc. A fost nevoie și de intervenția poliției! Până la pauză, arbitrul englez Ken Aston (nimeni altul decât inventatorul cartonașelor galbene!), a mai trimis la cabine un italian, pe Mario David, în minutul 41. „Squadra azzurra” a pierdut astfel cu 2-0 și a ratat accesul în „sferturi”.
  • Turneul din Chile a fost primul în care, în fotbal, și-a făcut simțită prezența și... tactica. Mai precis, pentru prima dată media golurilor marcate a scăzut sub trei pe meci (2,78). În aceste condiții, titlul de golgeter a fost împărțit în șase (!), între brazilienii Garrincha și Vava, chilianul Leonel Sanchez, iugoslavul Dragan Jerkovic, maghiarul Florian Albert și sovieticul Valentin Ivanov, cu toții punctând de patru ori.

Referințe:

https://www.fifa.com

https://en.wikipedia.org

„Albumul cu amintiri”, săptămânalul „Fotbal vest”, Anul 20, Nr. 906

Chirilă Ioan, „Şi noi am fost pe Conte Verde”, editura Sport Turism, București, 1983

Lecturi suplimentare

Folosim cookies-uri pentru personalizarea conținutului și altele. Continuând, acceptați folosirea acestora. Accept