Campionatul Mondial, de Fotbal - Anglia 1966

SportBogdan

Honey, I’m home...

ar fi putut exclama fotbalul, odată cu revenirea în țara de baștină. A opta ediție a C.M. a fost găzduită de Anglia, țara în care își are originea sportul rege, în varianta sa modernă. De altfel, tocmai acesta a fost și principalul motiv pentru care turneul final a fost atribuit englezilor. La congresul FIFA din 1960, de la Roma, au candidat trei țări: Spania, R.F. Germania și Anglia. Dar ibericii au renunțat de bunăvoie în favoarea Albionului. Argumentul hotărâtor al insularilor a fost faptul că în 1963 federația engleză aniversa un secol de la înființare! Până la urmă Anglia a triumfat obținând 34 de voturi, față de cele 27 contabilizate de nemți, înregistrându-se și șase abțineri.

Renunțare, negru pe alb

Preliminariile au fost organizate aproximativ în același mod precum cele precedente, adică în avantajul europenilor și sud-americanilor. Mai precis, pe lângă cele două țări calificate direct (cea organizatoare, Anglia, și campioana mondială, Brazilia), cele două continente beneficiau de încă 12 locuri, 9 pentru Europa și 3 pentru America de Sud. Celelalte două poziții disponibile urmau să fie împărțite de către Africa, Oceania și Asia, un loc, respectiv restul Americilor. În aceste condiții, țările africane înscrise (Ghana, Guinea, Camerun, Sudan, Liberia, Algeria, Tunisia, Mali, Maroc, Senegal, Etiopia, Gabon, Libia, Nigeria și Egipt) s-au retras in-corpore, supărate fiind că nu i s-a garantat cel puțin un loc continentului „negru”.

Echipa de fotbal a României la Campionatul Mondial din 1930În 1930, se semna certificatul de naștere al uneia dintre cele mai iubite competiții sportive din toate timpurile: Campionatul Mondial de Fotbal. Echipa României a fost parte din acel moment istoric.

Surprize, surprize...

În Anglia, cele 16 participante au fost împărțite în patru grupe. Prima fază a competiției a adus cu sine câteva mari surprize. Cele neplăcute au fost furnizate de către Italia și Brazilia, puternicele reprezentative fiind printre primele eliminate. Selecționata „cariocas” a evoluat mai mult fără vedeta Pele. Starul „seleção” a părăsit terenul accidentat în prima confruntare cu Bulgaria, scor 2-0, însă nu înainte de a marca primul gol. În cea de-a doua partidă, cu Ungaria, n-a jucat niciun minut. În meciul cu Portugalia a suferit din nou o accidentare serioasă. Astfel, brazilienii au pierdut cele două meciuri, cu Ungaria și Portugalia și au plecat acasă.

Italia în schimb, după ce a învins Chile, a fost înfrântă la rându-i de URSS și de... Coreea de Nord (considerată și-acum una dintre cele mai mari surprize din soccerul veacului trecut)!

Nord-coreenii (cu propriul star în teren, Pak Sung Jin, supranumit la acea vreme „Di Stefano al Asiei”!) au fost la un pas să acceadă în „sferturi”. În minutul 24 al „optimii” cu Portugalia, scorul le era mai mult decât favorabil, 3-0! În rol și-a intrat însă vedeta mondialului desfășurat în „Insulă”, Eusebio Da Silva Ferreira. Atacantul a marcat de patru ori în 32 de minute, iar lusitanii s-au impus cu 5-3. Eusebio avea să cucerească și titlul de golgeter al mondialului, cu un total de 9 goluri.
O altă partidă interesantă a avut loc în „sferturi”: Anglia - Argentina. A fost primul duel cu „scântei” dintre cele două țări, din lungul șir ce-și continuă episoadele și în zilele noastre, rivalitatea fiind ulterior amplificată și de războiul Malvinelor. „Naționala celor trei lei” s-a impus pe teren propriu, dar „pumele” au contestat eliminarea lui Rattin din minutul 35. Argentinianul a refuzat să părăsească terenul, prefăcându-se vreo zece minute că nu înțelege decizia arbitrului vest-german Kreitlein. Anglia - Argentina 1-0 (gol Hurst în minutul 78) a fost meciul care a determinat ca, la următorul C.M., să fie introduse cartonașele galbene și cel roșii.

În semifinale, exclusiv europene, Anglia și RFG au învins, cu două scoruri identice, 2-1, selecționatele Portugaliei, respectiv URSS-ului. Același scor s-a înregistrat și în finala mică, adejudecată de către lusitani, în dauna sovieticilor.

...and the winner is...

Pe 30 iulie, într-o atmosferă specifică arenei „Wembley”, umplută „stup” de cei 98.000 de spectatori, Anglia și RFG au luptat într-o finală, ce avea să devină una dintre cele mai contestate din istoria Campionatului Mondial. Partida, în pofida tradiției (timp de 66 de ani nicio reprezentativă germană nu câștigase până atunci în fața englezilor), a debutat cu bine pentru nemți, Haller deschizând scorul încă din minutul 12. Însă Hurst (18) și Peters (78) au înclinat balanță în cealaltă parte. Numai că, vorba ceea, „pe nemți ești sigur că i-ai învins abia când i-ai urcat în autocar”... Stoperul Weber a marcat în ultimul minut, iar partida a intrat în prelungiri.

În minutul 101, același Geoff Hurst a șutat în transversală, iar balonul a căzut... De-aici încep controversele. De fapt, în prezent, nu sunt prea multe controverse în legătură cu acest subiect, căci reluările TV au arătat că balonul n-a depășit linia porții. Sigur însă că părerea care a contat a fost cea a tușierului Tofik Bahramov (din URSS, mai exact din Azerbaidjan), cel care a văzut mingea dincolo de linia porții și a semnalizat gol. Ne aflam încă departe de tehnologia „goal-line” sau „VAR”.

Reușita lui Hurst a rămas în istoria fotbalului sub numele de „golul fantomă”. Pe final, când deja câțiva spectatori intraseră pe teren pentru a serba succesul, Geoff Hurst a mai înscris o dată, devenind singurul jucător care a marcat un hat-trick într-o finală de Campionat Mondial. Trofeul, singurul de până acum cucerit de inventatorii fotbalului, a fost decernat de însăși regina Angliei, Elisabeta a II-a.

Curiozități

• A fost singura ediție de campionat mondial când țara gazdă a evoluat în toate partidele pe același stadion. Anglia a disputat șase jocuri, toate pe celebrul stadion „Wembley”!
• În preliminarii, România a fost repartizată într-o grupă cu Portugalia, Cehoslovacia și Turcia. Ai noștri s-au clasat la final pe locul trei. Lusitanii, cu Eusebio< în prim plan, au fost cei care au obținut „biletele” la mondial. Interesant e însă că, la București, românii au izbutit să învingă toate cele trei adversare. Odată cu tricolorii, din aceeași grupă, au rămas acasă și cehoslovacii, vicecampioni mondiali en-titre la acea vreme!
• În premieră, formațiile calificate au fost obligate să anunțe cu 40 de zile înainte un lot de 40 de jucători, urmând apoi ca acesta să fie restrâns la 22 cu opt zile înainte de start. De asemenea, fotbaliștii au fost obligați să se prezinte cu pașaportul la comisia de organizare.
• FIFA a introdus pentru prima oară controalele antidoping. Şi tot în premieră, forul mondial a interzis naturalizările de jucători.
• Inovatori cum îi știm, englezii au fost primii care au avut o mascotă a turneului final, e vorba de leul „Willie”.

• Tragerea la sorți a grupelor a avut loc la 6 ianuarie 1966, la „Royal Garden Hotel” din Londra, fiind prima televizată.
• Cu trei luni înainte de turneul final, Cupa „Jules Rimet” a fost furată din muzeul unde se afla expusă. Interesant e că autorii jafului au „ignorat” un timbru cu o valoare de 3 milioane de lire sterline aflat în același loc, preferând un trofeu a cărui valoare era estimată la 3.000 de lire sterline la acea vreme. Hoțul sau hoții n-au fost depistați niciodată, dar cupa a fost găsită după o săptămână într-un tufiș din „Hyde Park”, învelită într-o hârtie de ziar. Cel care a făcut descoperirea a fost un... câine pe nume Pickles! Ca recompensă, proprietarul găsitorului, David Corbett, a primit 6.000 de lire sterline. Chiar și Pickels a fost până la urmă „răsplătit”. Acesta a fost chemat la banchetul pe care englezii l-au dat în cinstea cuceririi trofeului și a fost lăsat să... lingă farfuriile! Din păcate, doar un an mai târziu, Pickles s-a autospânzurat cu propria zgardă, în timp ce fugărea o pisică. În 2006, povestea eroului canin a fost transpusă pe ecran, într-o dramă difuzată la un post de televiziune englez. După toată tărășenia, FIFA a făcut o replică a trofeului „Jules Rimet”, pe care în 1997 a vândut-o la licitație cu suma de 254.500 de lire sterline.

• Meciul de deschidere, dintre Anglia și Uruguay, a întârziat minute bune din cauza faptului că fotbaliștii insulari și-au uitat la hotel cărțile de identitate. Acestea au fost „recuperate” în mare viteză de către un polițist călare pe... o motocicletă.
• Partida dintre Uruguay și Franța, a fost programată să aibă loc la Londra, însă nu s-a jucat pe stadionul „Wembley”, ci pe arena „White City” din aceeași metropolă. Motivul? Unul firesc, am spune, pentru englezi... Pe „Wembley”, în aceeași zi, mai precis pe 15 iulie 1966, s-a desfășurat o importantă cursă de... câini. Organizatorii acestui eveniment n-au fost „în ruptul capului” de acord să contramandeze alergarea ogarilor englezi!
• Supărarea a fost atât de mare în Brazilia după eliminarea suferită încă din faza grupelor de către dubla campioană mondială încât în Piața Teatrului din Rio s-a înălțat o spânzurătoare, pe care scria: „Îi așteptăm pe Feola(antrenorul selecao) și pe toți cei care au răspuns de selecție”. Ba chiar un fost ministru a cerut retragerea drepturilor civile ale lui Feola, iar la un radio membrii comisiei de selecție au fost comparați cu Hitler și Mussolini!

Fotbal sub cizma fascistăCampionatul Mondial de Fotbal din 1934 a stat sub semnul amestecului politic în viața sportivă.

• Portarul Mexicului, Antonio Carbajal, a evoluat pentru a cincea oară la un turneu final (primul în 1950), record egalat abia în 1998 de neamțul Lothar Matthaus. Interesant e că mexicanul a fost prezent în lotul naționalei sale și în 1970, dar n-a mai apucat să joace vreun minut. Un alt mexican a egalat performanța celor doi la turneul final din Rusia 2018. E vorba de Rafael Marquez.
• După finala de pe „Wembley”, cotidianul german Bild a titrat: „Am pierdut cu 2-2”!

Referințe:

• https://www.fifa.com
• https://en.wikipedia.org
• „Albumul cu amintiri”, săptămânalul „Fotbal vest”, Anul 20, Nr. 908
• Chirilă Ioan, „Şi noi am fost pe Conte Verde”, editura Sport Turism, București, 1983