19 ianuarie 1903
Turul Franței se lansează în circuit
Turul Franței, un tur de forță
2.428 de kilometri, parcurși în trei săptămâni, cu o viteză de aproximativ 25,68 km/oră, 60 de oameni la start și 20 de finaliști. Așa arăta portretul primei ediții a competiției devenite celebre sub numele Turul Franței. Ziarul The New York Times apreciază că „Turul Franței este probabil cea mai solicitantă competiție sportivă, din punct de vedere psihologic. Efortul depus de un ciclist echivalează cu cel al unui atlet care ar alerga câte un maraton pe zi, timp de aproape trei săptămâni, iar diferențele de nivel străbătute de-a lungul pantelor unui Tur al Franței sunt egală cu escaladarea a trei Everest-uri”. Tot de la ziare a pornit întreaga poveste la 19 ianuarie 1903.
Jurnalism și ciclism
Originea competiției Turul Franței este legată de apariția a două publicații sportive rivale și de un caz de spionaj. La sfârșitul secolului al XIX-lea, principalul ziar cu profil sportiv al țării era cotidianul Le Vélo, cu un tiraj de 80.000 de exemplare. În acea perioadă, cel mai răsunător subiect de presă era Afacerea Dreyfus, care diviza Franța în două tabere. Toate ziarele, indiferent de profil erau pro sau contra în cazul lui Alfred Dreyfus, un ofițer francez acuzat că ar fi vândut informații militare secrete germanilor, care a fost condamnat și ulterior achitat.
Le Vélo era de partea celor care îl considerau nevinovat pe ofițerul francez. Pe de altă parte, o grupare din care făceau parte contele Jules-Albert de Dion, Adolphe Clément și Édouard Michelin erau foarte vehemenți în susținerea acuzării, drept pentru care și-au făcut propriul ziar, L'Auto, în 1899. Henri Desgrange, fost ciclist de renume și co-proprietar al velodromului din Parc des Princes, a fost numit editor.
The New York Times, o publicație de calitateThe New York Times este azi unul dintre cele mai cunoscute ziare de pe glob, având o bună reputație pentru promovarea jurnalismului de calitate
L'Auto nu s-a dovedit un succes răsunător, așa că, la 20 noiembrie 1902, o ședință de criză a fost convocată la sediul publicației din Rue du Faubourg Montmartre, nr. 10, la Paris. Ultimul dintre cei prezenți care și-a exprimat părerea era și cel mai tânăr, jurnalistul și ciclistul în vârstă de 26 de ani, Géo Lefèvre. Acesta a sugerat ca activitate de promovare organizarea unei curse de ciclism care să se desfășoare pe tot teritoriul Franței, timp de șase zile. Cursele de biciclete pe distanțe mai lungi erau destul de populare în epocă, dar încă nu se organizase nimic de anvergura a ceea ce propusese Lefèvre. Un asemenea proiect pe două roți, i-ar fi putut ajuta să își ajungă rivalul să îl depășească și, cu puțin noroc, chiar să îl pună pe butuci. Desgrange era un pic sceptic cu privire la succesul pe care îl puteau obține, dar directorul financiar al ziarului, Victor Goddet, era extrem de entuziasmat. I-a înmânat lui Desgrange cheile de la seif și i-a spus: „Ia tot ce ai nevoie”. La 19 ianuarie 1903, ziarul L'Auto publica anunțul referitor la organizarea concursului.
Cum s-a pus Turul Franței pe roate
Planul inițial prevedea desfășurarea cursei în cinci etape, între 31 mai și 5 iulie. Plecarea era din Paris, iar finalurile de etapă erau rezervate orașelor Lyon, Marseille, Bordeaux și Nantes. Marele final al ultimei etape, intra în scenă tot la Paris. Etapele erau foarte lungi, începeau în zori și era nevoie de 17 ore pentru a ajunge la finish. Distanțele erau aproximative. Cicliștii puteau abandona o etapă și să participe totuși la etapa următoare, având posibilitatea de a câștiga premii pentru etapa respectivă, dar fiind excluși din clasamentul final. Taxa de înscriere era de 20 de franci.
Cu numai o săptămână înainte de startul programat pentru 31 mai, doar 15 sportivi se înscriseseră. Temându-se de un eșec, Desgrange a reprogramat cursa între 1 iulie și 19 iulie, a plusat pentru premiul cel mare până la 20.000 de franci, a redus taxa de participare la 10 franci și s-a angajat să plătească 5 franci pe zi, pentru primii 50 din clasamentul final. Până la 1 iulie, 79 de cicliști s-au înscris în cursă, iar la linia de start s-au prezentat 60 dintre ei. Géo Lefévre a fost numit directorul competiției, arbitru și responsabil cu cronometrarea. Henri Desgrange era director general rămânând la cartierul general din Paris, pentru a nu fi obligat să își asume un eventual eșec.
Turul Franței în turneu
Cei 60 de participanți au plecat de la cafeneaua Réveil-Matin din Montgeron, în sudul Parisului, la ora 15:16, pe data de 1 iulie 1903. 21 dintre ei erau cicliști profesioniști, care beneficiau de sponsorizări. 49 erau francezi, 4, belgieni, 4 elvețieni, 2 germani și 1 italian.
Annie Londonderry, prima femeie care a făcut turul lumii pe bicicletăAnnie Londonderry, o femeie descurcăreață, care s-a dovedit capabilă să depășească toate obstacolele, pentru a finaliza călătoria în jurul lumii pe bicicletă
De la început, Desgrange și-a dorit ca Turul Franței să fie o testare a rezistenței și puterii individuale. A plasat de-a lungul traseului observatori, care să se asigure că regulamentul este respectat și că sportivii parcurg traseul complet și corect.
Favoriții erau francezii Maurice Garin și Hippolyte Aucouturier. Garin a dominat prima etapă, ajungând primul la Lyon, după ce a pedalat întreaga zi de 1 iulie și noaptea care a urmat, trecând linia de finish a primei etape la ora 09:00 în dimineața de 2 iulie. Cel de-al doilea clasat, Paige, a ajuns cu un minut după învingător. Devenind liderul cursei, Garin a primit o banderolă verde să o poarte pe braț. La cursele actuale, cel care conduce în clasamentul general, la finalul unei etape, primește tricoul galben de lider, regulă care s-a introdus din 1919. Peste noapte, principalul său rival, Aucouturier, a avut crampe la stomac (se crede că din cauze unor pahare de vin roșu în plus) și a abandonat etapa.
Jean Fischer a fost primul concurent prins cu ocaua mică. El a folosit o mașină ca deschizător de drum (să meargă în fața lui, pentru a sparge aerul, făcând astfel înaintarea bicicletei mai ușoară), ceea ce era contrar regulamentului. Nu se știe ce pedeapsă a primit și dacă a fost pedepsit în vreun fel.
În a doua etapă, Aucouturier și-a rezolvat problemele digestive și a ajuns primul la destinație. În etapa a treia, cicliștii care concurau pentru clasamentul general au pornit cu o oră înaintea celor care abandonaseră câte o etapă și nu mai putea urcau pe podiumul general al concursului. Către final, un grup de sportivi s-a desprins și Eugène Brange a câștigat sprintul. Aucouturier a ajuns după 27 de minute, dar, pentru că pornise cu o oră mai târziu, însemna că parcursese etapa cu 33 de minute mai repede decât primul sosit, așa că a fost declarat învingătorul etapei. Garin și-a adjudecat victoria în clasamentul general. În etapa a patra, Aucouturier conducea detașat și se părea că va ieși din nou pe locul 1, dar a fost prins ținându-se în urma unei mașini și a fost descalificat. Elvețianul Charles Laeser a primit laurii victoriei, devenind primul non-francez învingător la etape.
Garin avea de acum un avans de două ore față de următorul concurent, Emile Georget. Acesta a abandonat cursa în etapa a cincea, după două pene și un pui de somn pe marginea drumului. Garin a câștigat etapa și avea un avantaj de trei ore înainte de ultima parte a cursei. Etapa finală era și cea mai lungă, de 471 km, de la Nantes până la Paris. În capitală, 20.000 de spectatori plătitori de bilete, l-au admirat pe Garin trecând în plină glorie linia de finish, cu 2 ore, 59 minute și 31 de secunde mai repede decât competitorii săi, cea mai mare diferență de timp înregistrată vreodată la Turul Franței.
Cu banii primiți ca premiu, Garin și-a cumpărat o stație de benzină, unde a lucrat restul vieții.
John Dunlop, scoțianul care a reinventat roataJohn Dunlop, un veterinar scoțian, a rămas în istorie ca inventator al anvelopelor din cauciuc, fără de care deplasarea cu mașina sau bicicleta ar fi azi de neconceput
Prima ediție din Turul Franței s-a dovedit un adevărat succes, iar Desgrange a început imediat pregătirile pentru competiția din 1904. Concurenții au devenit celebrități naționale, reparând mândria șifonată a Franței după scandalul din Afacerea Dreyfus.
Referințe: