28 martie 1866
Ambulanța își începe serviciul de urgență
Spitalul de urgență
Primul serviciu de ambulanță deservit de un spital a intrat în „producție” la 28 martie 1866, în orașul Cincinnati, din statul american Ohio. James A. Jackson figurează pe postul de „conducător de ambulanță”, în registrele de angajați ale spitalului, păstrate până în zilele noastre, având un salariu de 360 de dolari pe an. Nu era foarte mult pentru nobila misiune de a salva vieți. Ambulanța în sine avea, de regulă, doi cai putere, fiind o trăsură în care se găseau atele, bandaje, o pompă stomacală, morfină, brandy și alte asemenea echipamente și substanțe considerate indispensabile de doctorii vremii. În curând, servicii similare au apărut și în alte părți ale lumii, medicina de urgență devenind un înger păzitor la scară planetară, motiv pentru care îndreptăm un gând de recunoștință pentru cei care o slujesc.
Ambulanța, o istorie veche
Termenul „ambulanță” provine din limba latină, cuvântul „ambulare” însemnând „a merge, a se mișca”. Aceasta este chiar esența serviciului de ambulanță, care merge pentru a lua pacientul și a-l duce acolo unde poate primi o mai bună îngrijire. Armata romană avea, de altfel, echipe organizate, care cărau bandaje și apă, îngrijind răniții în spatele frontului. Pentru fiecare viață salvată, primeau un bănuț de aur (de la administrația romană, nu de la pacient). Din păcate, majoritatea progreselor în domeniul medicinei de urgență (și medicinei în general) sunt legate de războaiele purtate de-a lungul timpului.
În timpul cruciadelor din secolul al XI-lea, Cavalerii Ospitalieri (Ordinul Sfântului Ioan) au fost învățați să acorde primul ajutor de medici arabi și greci. Cavalerii au fost printre primii slujitori ai serviciilor medicale de urgență, îngrijind răniții din ambele tabere și aducându-i în corturi, pentru a putea continua tratamentul.
Ordinul Cavalerilor Templieri face ordine în istorieCavalerii templieri, confirmați de papa Honorius al II-lea, devin o putere internațională, cu cartierul general la Ierusalim, pe Muntele Templului
Ambulanțele, ca mijloace de transport pentru acordarea îngrijirilor medicale au fost utilizate pentru prima dată în 1487, în Spania, la inițiativa reginei Isabella. Primele ambulanțe reprezentau, de fapt, un fel de spitale mobile, care urmau armata pe traseu. Ulterior, au fost organizate spitale de campanie, iar „ambulanțele” aduceau pacienții aici pentru îngrijiri.
În 1792, chirurgul șef al armatei franceze, baronul Dominique Jean Larrey, a creat primul corp de medici militari. Aceștia erau pregătiți și echipați să meargă pe câmpul de luptă, pentru a a acorda primul ajutor și a folosi toate mijloacele disponibile pentru a transporta răniții, utilizând tărgi, căruțe, roabe sau chiar cărându-i în brațe. Această combinație între personalul medical de specialitate, crearea unor mijloace pentru transportarea răniților și acordarea ajutorului medical în cel mai scurt timp sunt principiile care stau la baza serviciilor moderne de ambulanță.
În timpul Războiului civil american, metodele de îngrijire a răniților s-au schimbat semnificativ. La începutul conflictului, metoda de tratament era simplă și naturală: dacă rănitul supraviețuia trei zile, era dus undeva în spatele frontului și primea niște îngrijiri aproximative. Firesc, de altfel, dacă ne gândim că, în acea perioadă, în coloniile americane erau în jur de 3.500 de „doctori”. Termenul „doctor” era extrem de generos, pentru că doar vreo 200 aveau studii de medicină propriu-zise (de regulă la universitățile europene). Restul erau surori medicale sau bărbieri. Nu doar rănile, ci și bolile precum vărsatul de vânt, dizenteria sau pneumonia făceau ravagii.
Penicilina, un medicament dintr-un accidentAlexander Fleming a descoperit unul dintre cele mai valoroase medicamente din toate timpurile, penicilina, dintr-o greșeală benefică pentru întreaga lume
Generalul George Washington a solicitat organizarea unui corp de medici militari. Acesta a fost înființat în 1777 și trebuia să deservească o armată de 20.000 de oameni. Chirurgii militari erau plătiți cu 1,66 dolari / zi (aproximativ 20 dolari din zilele noastre), ceea ce era considerabil mai puțin decât primea cel mai prost plătit intendent din armată.
Chirurgul general William A. Hammond, care a preluat funcția în 1862, a fost cel care a pus pe picioare și serviciul de ambulanță militar. Hammond a cerut și a primit o ambulanță la fiecare 160 de soldați și două vagoane de provizii cu echipamente și medicamente pentru fiecare regiment. A îmbunătățit sistemul de transport al răniților în așa măsură încât, după bătălia de la Antietam (septembrie 1862), toți răniții din armata unionistă au fost preluați de pe câmpul de bătălie până la încheierea zilei.
După ce, la 28 martie 1866, la Cincinnati s-a pus în funcțiune primul serviciu de ambulanță care aducea pacienții la spital, procedura a început să fie preluată și implementată pe scară tot mai largă.
De la Timișoara, înspre toată țara
Prima stație de ambulanță de pe teritoriul actual al țării noastre a fost înființată la Timișoara, din inițiativa unor bancheri și comercianți. Aceștia au s-au pus bazele Societății „Salvarea”, al cărei statut a fost aprobat de adunarea generală a membrilor la 2 decembrie 1886. A fost a doua stație de acest fel din Imperiul Austro-Ungar, după cea din Viena (1884), devansând orașe considerate mai importante, ca Budapesta sau Graz. Vehiculele folosite inițial pe post de „ambulanțe” nu au fost trăsuri, ci trei bărci ce se deplasau pe Canalul Begheiului.
După cum relatează istoricul Nicolae Ilieșiu, în lucrarea „Timișoara - monografie istorică”, publicată în 1943: „A mai grăbit înființarea serviciului de Salvare de la Timișoara și următoarea întâmplare: în anul 1885, în fața vestitei cafenele «Împăratul Turcesc» din cartierul Fabric, s-a întâmplat o mare nenorocire. Un trecător a alunecat pe gheața care se prinsese pe podul care trecea peste un braț al Begheiului din fața cafenelei și, căzând în apă, s-a înecat. Mulțimea privitorilor n-a putut face nimic pentru salvarea acelui nenorocit, neavând unelte necesare pentru salvare”.
20 de ani mai târziu avea să apară și la București un serviciu de Salvare, aceasta fiind considerată prima ambulanță „oficială” din România, inițiativa de la Timișoara fiind una privată. În anul 1906, renumitul medic Nicolae Minovici a pus bazele acestui serviciu (pe care l-a și condus timp de 35 de ani), după modelul stației de salvare care funcționa la Viena din 1884.
Ambulanța, cu viteză spre viitor
La începutul secolului XX, odată cu inventarea și perfecționarea automobilului, unități motorizate au început să fie introduse pe lângă trăsurile care deserveau echipajele medicale. Eficacitatea acestor noi mijloace de transport a devenit evidentă mai ales în timpul primului război mondial. În deceniile ce au urmat, progresele au venit pe bandă rulantă. Utilizarea comunicării radio, pregătirea unor specialiști dedicați domeniului de medicină de urgență și transportul aerian au transformat serviciile de ambulanță din structuri militare în salvatori de vieți, în orice condiții.
Dr. Salk a învins poliomielita cu un acVaccinul obținut de dr. Salk a reușit să salveze milioane de copii de la cumplita boală numită poliomielită, folosind o tulpină inactivă de virus
Azi, ambulanțele sunt adevărate centre mobile ale vieții, care preiau, tratează și transportă pacienți cu afecțiuni dintre cele mai diverse, luptând cu suferința și durerea peste tot în lume. Personalul tehnic și paramedicii asigură evaluarea rapidă și îngrijirea primară a pacienților, tratamentul acestora începând încă din ambulanță. Aparatura este din ce în ce mai sofisticată, preocuparea față de condițiile de transport, igienă și siguranță atât pentru pacient, cât și pentru personalul medical devine un factor tot mai important. Respectul nostru pentru acești îngeri păzitori îl putem arăta folosind serviciile lor cu discernământ, acordându-le prioritate în trafic și gândindu-ne la ei cu recunoștință.
Referințe: