Tezaurul sălbatic al României - URSUL
Să nu vindem pielea ursului din pădure
Se spune că România are cea mai mare populație de urși bruni din Europa, cam 6.500 de exemplare, dintr-un total de 14.000. Însă, cum la noi și cincinalul se făcea în patru ani și jumătate, este posibil ca numărul real al Moș Martinilor mioritici să fie mai mic decât cel declarat pe hârtie. Poate vă întrebați de ce? Răspunsul vine glonț: pentru stabilirea unor cote de vânătoare mai generoase. Adică, dacă numărul declarat al urșilor este suficient de mare, și cotele de vânătoare stabilite vor fi mai mari. Și dacă ne gândim că tariful pentru un trofeu îmblănit pleacă de la câteva mii de euro, ne dăm seama că pielea ursului din pădure e mai valoroasă - din păcate - decât viața lui.
De ce n-are ursul coadă
Ursul rămâne o creatură fascinantă, care a aprins imaginația oamenilor, devenind subiect de legendă, erou literar sau personaj animat. De la fiara care domină pădurea, la ursulețul de pluș, blănosul uriaș stârnește sentimente amestecate, de la teamă, la afecțiune și admirație. Misterul care îl înconjoară este, în parte, datorat, informațiilor contradictorii, alimentate mai mult de povești decât de date științifice.
Râsul nostru cel de toate zilele, un animal necesarO felină discretă și elegantă, râsul sau linxul este un vânător eficient și adaptabil, care, însă, are nevoie de suportul nostru pentru a înveseli în continuare, lumea animalelor
Conflictul dintre oameni și urși nu este determinat de o natură agresivă înnăscută a animalelor, ci de faptul că oamenii le-au redus și le-au invadat habitatul. În trecutul nu foarte îndepărtat, urșii bruni stăpâneau munții, pădurile și câmpiile Europei. Astăzi există zone pe bătrânul continent în care aceste animale superbe au devenit sau sunt pe cale să devină o amintire. În Munții Pirinei, de pildă, mai există doar 20 - 25 de exemplare. Așa cum noi astăzi ne consolăm cu gândul că mai avem destui urși în pădurile patriei, probabil că la fel gândeau și locuitorii din Pirinei în urmă cu doar câteva decenii.
Vânat din greu pentru piele, blană, carne și mândria primitivă a omului de a se lăuda cu un asemenea trofeu, ursul brun a fost adus în pragul dispariției. Azi ocupă doar 2% din arealul pe care îl avea altă dată. Din aceste motive, a devenit una din prioritățile politicilor de protejare și conservare, atât pe plan european, cât și pe plan internațional. Doar noi ce ne mai plângem că avem atât de mulți încât e nevoie să îi conservăm prin împușcare.
Prezența ursului brun pe un teritoriu nu ar trebui privită ca o amenințare, ci ca o binecuvântare. Aceste animale sunt adevărate barometre ecologice, indicând faptul că acea zonă este sănătoasă, nepoluată, echilibrată din punctul de vedere al florei și faunei.
Animalele au dreptul la o viață liberă și fericităToate animalele au aceleași drepturi ca și oamenii de a se bucura de ceea ce le oferă planeta pe care trăim împreună
Ursul joacă... de partea naturii
Ursul brun e un membru de bază în campaniile bio de împădurire. Mare consumator de meniuri vegetale, dar și amator de plimbări lungi, elimină și fertilizează semințele nedigerate dintr-o mișcare, pe teritoriile sale care acoperă sute de kilometri.
Un urs are nevoie de 10-15 kilograme de mâncare pe zi, așa că zona pe care o ia în stăpânire depinde de cantitatea de hrană disponibilă și de prezența altor „locatari” în zonă. În condiții optime, patrulează pe o arie de 50 până la 100 de km2, în timp ce în pădurile mai sărace în resurse, este nevoit să acopere o suprafață poate chiar și de 10 ori mai mare pentru a-și procura proviziile necesare. Femele sunt constrânse să fie mai casnice, ținând aproape de bârlog, atunci când au pui.
Ca vânători, urșii au un rol important în selecția naturală, orientându-se în special către animalele slăbite, rănite sau bolnave. Nu sunt mofturoși, acceptând în meniu și prada ucisă de alții, curățind astfel pădurea de leșuri care ar putea răspândi diverse infecții și boli.
Un animal cu greutate în delicatul echilibru al naturii, prezența ursului înr-un spațiu natural garantează dezvoltarea armonioasă a întregii zone. Prin protejarea lui, se asigură, de fapt, supraviețuirea întregului lanț trofic dintr-o regiune.
Vrei sa te implici?
Semnează petiția privind Sistarea Totală a Vânării Sportive a Ursului Brun: http://wildwatch.ro
Ursul - regele pădurii în România
Ursul brun este unul din cele mai inteligente mamifere. Are o abilitate extraordinară de a se orienta în spațiu și memoria nu îi joacă feste niciodată. Își va aminti cu precizie fiecare sursă de hrană de pe teritoriul său. Este abil, creativ și știe să folosească resursele disponibile. Adesea, utilizează ramuri, bețe sau pietre pentru a-și construi adăpostul, pentru a se apăra sau a obține hrana. Își alege cu grijă terenul viitoarei locuințe, astfel încât să fie la adăpost de vânt, ploaie sau posibili musafiri nepoftiți.
Sunt elevi silitori și acumulează experiențe de viață într-un mod aproape uman. Își învață lecțiile în urma întâlnirilor cu oamenii: lătratul și mușcăturile câinilor ciobănești, alicele usturătoare ale vânătorilor, crampele provocate de otravă, toate lasă urme de neșters în memoria lor.
Ursulețul de pluș, de la Teddy Bear la Winnie the PoohUrsulețul de pluș, devenit celebru printre jucării, sub numele Teddy Bear, a fost botezat așa în cinstea președintelui american Theodore Roosevelt
În ciuda imaginii fioroase, urșii preferă pacea și liniștea din adâncul pădurii. Pornesc în viață ca mici ghemotoace jucăușe de blană. Cu vârsta devin mai serioși și se însingurează, ajungând să trăiască pe cont propriu, cu excepția perioadelor de împerechere. Vreme de doi ani, micii ursuleți urmează cursuri intensive de supraviețuire și disciplină cu un profesor de excepție: propria lor mamă. Ursoaica îi învață să își selecteze plantele și fructele comestibile, să se protejeze, să se orienteze și tot ceea ce au nevoie pentru a deveni niște urși responsabili. Fiind atât de puternici, se descurcă bine fără ajutor, iar ceilalți locatari blănoși nu îi prea deranjează. Conflictele cu alte animale sunt foarte rare și apar doar în situații deosebite care țin de ocuparea teritoriului sau în perioadele de împerechere.
De ce e bine să plimbi ursul
Defrișările, construirea de drumuri, extinderea localităților, culegerea extensivă a fructelor de pădure, turismul, toate aceste „binefaceri” ale civilizației afectează dramatic viața animalelor sălbatice. Teritoriile de hrană le sunt distruse sau devin inaccesbile din cauza barierelor (șosele, construcții, baraje etc) ridicate de oameni în calea liberei deplasări a viețuitoarelor din păduri. După ce le intrăm cu forța în casă, îi obligăm să se retragă într-un colțișor și le tăiem accesul către cămară, ne mirăm că dau iama prin turmele de oi sau prin tomberoanele din spatele cabanelor. Ca să nu mai punem la socoteală „distracția” unor exemplare „evoluate” de homo sapiens, care se consideră adevărați aventurieri și hrănesc urșii cu pufuleți, ca să dea bine în poza postată spre invidia prietenilor virtuali.
Mai există zone care nu au fost încă dereticate de semenii noștri și care ar putea adăposti animalele devenite homeless, din alte părți. Sau pot fi revigorate, readuse la viață regiuni unde aplicarea corectă și responsabilă a unor politici de mediu să conducă înspre recrearea unui cadru natural prielnic faunei. Poate că preocuparea principală ar trebui să fie identificarea sau crearea unor asemenea rezervații naturale, în care animalele amenințate să își găsească un cămin. Astfel, nu ar mai fi nevoie ca densitatea populației de urși, într-o zonă care nu le mai oferă resurse, să fie reglată cu pușca.
Comunitățile locale pot găsi, în secolul XXI, metode de conviețuire cu acești uriași. Gardurile electrice, proviziile amplasate strategic în pădure, exploatarea responsabilă a resurselor (să le mai lăsăm și lor câte ceva) toate ar oferi soluții umane și benefice pe termen lung pentru reducerea conflictelor dintre locuitorii pădurilor și cei ai satelor sau orașelor. Construirea unor căi de acces peste autostrăzi ar oferi posibilitatea ca animalele să își caute hrana sau perechea pe zone mai extinse. Turismul responsabil doar pe traseele marcate ar reduce riscul întâlnirilor nedorite. Combaterea braconajului, prin aplicarea corectă a sancțiunilor și monitorizarea strictă a zonelor de vânătoare ar oferi posibilitatea întocmirii unor statistici corecte cu privire la populațiile de urși existente.
Ursul nu trebuie să fie o sperietoare, ci un simbol al vieții și o garanție al unui spațiu natural nepoluat și conservat în toată splendoarea sa, o mândrie națională.
Referințe: