28 septembrie 1928
Alexander Fleming descoperă penicilina
De la accident, la medicament
Te doare urechea? Gâtul îți este iritat? Ai febră sau tușești? O doză de penicilină ar putea să te ajute. Și când te simți mai bine, trimite un gând de mulțumire către Alexander Fleming, care, în dimineața zilei de 28 septembrie 1928 a observat o substanță care împiedica bacteriile să se înmulțească. Ca multe din marile descoperiri și penicilina a ajuns în casele noastre printr-o întâmplare. Savantul scoțian Alexander Fleming a uitat să curețe vasele din laborator, iar pe locul unde s-a format mucegaiul, bacteriile nu s-au înmulțit.
Din bube, mucegaiuri și noroi - au apărut leacuri noi
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai mulți cercetători și oameni de știință au făcut referiri la proprietățile antibacteriene ale diferitelor tipuri de mucegai, dar nu și-au dat seama care era procesul ce determina aceste proprietăți. Efectele mucegaiului din care se extrage penicilina au fost identificate cu precizie în 1928 de Alexander Fleming, printr-o muncă de cercetare independentă de observațiile științifice făcute de predecesorii săi. Fleming a înregistrat ca moment al descoperirii sale dimineața zilei de vineri, 28 septembrie 1928. Versiunea clasică a poveștii descrie descoperirea ca pe un accident norocos: în laboratorul său de la subsolul spitalului St. Mary din Londra, Fleming a observat un vas Petri, conținând o cultură de Staphylococcus, care fusese uitat descoperit și era contaminat cu un mucegai albăstrui-verzui. Două elemente au concurat la îmbunătățirea stării noastre de sănătate de azi: faptul că Fleming, distrat, a uitat să sterilizeze vasele și, tot din aceleași motive, a uitat fereastra deschisă. În jurul petei de mucegai, bacteriile fuseseră distruse, iar Fleming a tras concluzia că mucegaiul elibera o substanță care inhiba dezvoltarea bacteriilor.
Pasteur și descoperirile sale revoluționare pentru sănătatea lumiiPasteurizarea, care elimină din alimente bacteriile ce pot provoca boli, a fost o descoperire a savantului francez Louis Pasteur și a salvat, în timp, nenumărate vieți
Din momentul în care Fleming a realizat care e efectul mucegaiului, a început să crească o cultură pură și a botezat-o „penicilină”, denumind astfel soluția concentrată obținută din acel mucegai. Era foarte optimist în privința utilizării noului produs ca dezinfectant, datorită înaltului său potențial antiseptic și a efectelor toxice minime, comparativ cu celelalte soluții ale vremii.
Descoperire fără acoperire
Deși observațiile sale aveau să revoluționeze lumea medicală, Fleming nu a reușit să le facă atât de cunoscute pe cât ar fi meritat. Savant strălucit, avea dificultăți când venea vorba să își prezinte cercetările. Se confrunta cu ceea ce numim azi, mici probleme de comunicare. De aceea, munca sa nu a avut răsunetul corespunzător în lumea științifică. Nu a reușit să convingă un chimist să îl ajute în munca de extragere și stabilizare a compusului antibacterian din soluția concentrată de mucegai, care nu rezista prea mult, nici dacă era păstrată la rece. În ciuda acestor probleme, el a continuat studiul penicilinei și a publicat o lucrare initulată „Un mediu pentru izolarea bacilului Pfeiffer”, pe care a susținut-o la Clubul pentru Cercetări Medicale din Londra. Deși nu s-a bucurat de un entuziasm deosebit din partea colegilor de breaslă, a continuat să experimenteze cu substanța proaspăt descoperită. Cel mai important rezultat obținut a fost acela că penicilina s-a dovedit a nu fi toxică nici pentru animale, nici pentru oameni. De asemenea, a reușit să crească stabilitatea produsului, observând efectele căldurii și aspecte legate de pH. Ceea ce a lipsit însă a fost testul decisiv pe un animal infectat, care ar fi dovedit clar efectul benefic al penicilinei. Descurajat de lipsa sprijinului, Fleming a renunțat la studiul penicilinei în 1934 și și-a îndreptat atenția spre alte domenii.
Watson și Crick au descoperit adevărata față a ADN-uluiFirul roșu al vieții se află în minuscula moleculă de ADN, străbătând oamenii, animalele și plantele deopotrivă, așa cum au descoperit cercetătorii Watson și Crick
Rezultate de pus pe rană
În 1938, Howard Florey și Ernst Chain de la Universitatea Oxford au decis să acorde ceva atenției substanței numite penicilină. Au infectat 8 șoareci de laborator cu bacterii care în mod normal nu erau ucise de medicamentele existente. Patru dintre ei, cărora le-a fost administrată penicilină, s-au vindecat și au trăit, iar ceilalți au murit.
Au mers mai departe și l-au tratat pe Albert Alexander, un polițist de 43 de ani, care se stingea din cauza unei infecții a sângelui. Timp de 5 zile, cât i-a fost administrată penicilina, bolnavul a dat semne evidente de însănătoșire. Din păcate, cantitățile disponibile erau reduse și s-au epuizat. Cei doi cercetători au încercat toate modalitățile de a mai obține soluția vindecătoare, inclusiv să colecteze resturile de penicilină din urina bolnavului, însă nu a fost suficient și acesta a murit. Ei nu au renunțat, însă, la luptă. Au produs mai multă penicilină și i-au administrat-o unui băiat de 15 ani, care suferea de o infecție post operatorie. Băiatul s-a vindecat complet.
Penicilina și-a dovedit puterea în lupta cu bacteriile. Următoarea problemă viza producerea ei în cantitățile necesare pentru a acoperi cererea, mai ales că cel de-al doilea război mondial era în plină desfășurare. Laboratoarele și fabricile engleze erau total ocupate cu efortul de război, așa că producția penicilinei s-a mutat în America, unde marile companii din industria chimică s-au implicat și au produs medicamentul pe scară largă. Penicilina a scris istorie și infecțiile au devenit istorie.
Referințe: