27 februarie 272
Pe lume apare Constantin cel Mare
Constantin cel Mare, un împărat la răscruce
Constantin I, mai cunoscut sub numele său de pe scena istoriei, Constantin cel Mare, născut la 27 februarie 272, avea să reconfigureze harta politică și religioasă a lumii. După decenii în care luptele interne au făcut ca Imperiul Roman să nu mai fie ce era odată, Constantin a reușit să reașeze vastele teritorii sub sceptrul unui conducător unic. Împreună cu mama sa, Elena, cu care împarte locul în posteritate și în calendarul sărbătorilor religioase, a pus capăt persecuțiilor la adresa creștinilor, făcând din religia acestora, credința dominantă în Europa. Este sărbătorit ca sfânt, însă există destule voci care se întreabă cât a fost convingere religioasă și cât a fost strategie politică în convertirea sa la creștinism.
Constantin, de la mic, la mare
Cel care va deveni împărat al întregului Imperiu Roman și-a început viața ca toți copiii, adică printr-o naștere reușită, produsă nu departe de granițele noastre, în orașul Naissus, din provincia Moesia, azi orașul Niš din Sudul Serbiei, sub numele Flavius Valerius Constantinus. Tatăl său, Constantius Chlorus era ofițer în armata romană. Totuși, în ciuda originii modeste și a statutului social incert (nu se știe dacă a fost soția sau doar consoarta tatălui lui Constantin), mama lui, Elena, va rămâne în memoria posterității. Alături de Constantin, este și ea celebrată ca sfântă, pentru rolul jucat în transplantarea credinței creștine chiar în inima civilizației occidentale.
Tatăl său a urcat treptele ierarhiei militare, ajungând guvernator al Dalmatiei, în timpul împăratului Diocletian, iar apoi, ajunge la rangul de Caesar, conducând partea apuseană a imperiului, sub numele de Constantius I. Constantin este educat pentru a urma, la rândul lui, o carieră militară și ajunge să lupte alături de tatăl său în Britania. La moartea lui Constantius I, în 306 d.Chr., Constantin este ales împărat de către armată. Câștigând apoi războaiele civile împotriva co-regenților săi, Maxentius și Licinius, unifică din nou întregul imperiu și devine conducător unic în anul 324 d.Chr.
Împăratul Traian sau gena imperială din ADN-ul românescÎmpăratul Traian, conducător al Imperiului Roman, și-a postat imaginile care înfățișează victoria în războiul cu dacii lui Decebal, pe columna care îi poartă numele
Legile cele noi ale împăratului
Ca împărat, Constantin a pus în aplicare numeroase reforme administrative, financiare, sociale și militare, pentru a întări imperiul. Guvernul a fost restructurat, iar puterea militară a fost separată de cea civilă. O nouă monedă de aur, solidus, a fost introdusă pentru a evita inflația și avea să devină standardul monetar pentru banii care au circulat în Europa și Bizanț, timp de 30 de ani.
Armata romană a fost reorganizată, astfel încât includea atât unități mobile, cât și unități de garnizoană, pentru a putea asigura paza punctelor strategice din interiorul imperiului, dar și de a răspunde amenințărilor de la granițe. Constantin a purtat bătălii cu triburile barbare de la frontiere: francii, germanicii, goții, sarmații, recâștigând dominația romană asupra unor teritorii abandonate de predecesorii săi.
Carol cel Mare, părintele Europei de aziCarol cel Mare, primul împărat al tuturor francilor, a fost un cuceritor pe câmpul de luptă și în viața personală, dar și un conducător luminat, care a spijinit cultura și educația
A construit o nouă reședință imperială la Bizanț și a redenumit orașul Constantinopole (azi, Istanbul), după propriul său nume. Așezarea va deveni capitala întregului imperiu pentru mai bine de 1.000 de ani, iar partea estică a imperiului de mai târziu va purta numele de Imperiul Bizantin. Din punct de vedere politic, a înlocuit tetrarhia lui Dioclețian (conducerea imperiului de patru co-regenți), cu succesiunea dinastică. Renumele său a continuat să înflorească în timpul domniei fiilor săi și secole după aceea. Considerat de unii un sfânt, de alții un tiran, izvoarele istorice au dezvăluit, de-a lungul timpului mai multe fațete ale acestui personaj complex. Adevărul e întotdeauna la mijloc, iar opinia cercetătorilor de azi tinde spre ideea că împăratul Constantin a avut câte ceva din toate, fiind vremuri prea aspre pentru a putea conduce fără intervenții dure. Iar rolul său în sprijinirea creștinismului, nu poate fi contestat.
Constantin și creștinismul
În istoria creștinismului, Constantin a marcat o cotitură însemnată, fiind primul împărat roman convertit la noua credință.
Asocierea sa cu doctrina creștină a început în timpul luptei pentru dominația asupra părții vestice a imperiului. Constantin urma să îl înfrunte pe colegul său de tron, Maxentius, în bătălia de la podul Mulvian de peste râul Tibru. Anul era 312, iar din relatările istoricilor Lactantius și Eusebius de Caesareea reiese că, înaintea marii confruntări, Constantin a visat monograma lui Isus Christos arzând pe cer și purtând mesajul „In hoc signo vinces”, adică, „Sub acest semn, vei învinge”. Monograma lui Cristos, ortografiată din literele XP suprapuse, este un simbol creștin timpuriu, alcătuit din primele două litere grecești ale numelui Χριστός (Hristos). Simbolul mai este azi denumit și crucea constantiniană. Constantin a învins, conform previziunilor, și acesta a fost unul din motivele puternice care i-au trezit încrederea și admirația față de credința creștină.
În anul următor, 313, Constantin, acum conducător al Imperiului de Vest și Licinus, omologul său estic au semnat Edictul de la Milan, prin care se garanta dreptul la libertate religioasă atât creștinilor, cât și altor credințe.
Constantin, ajuns conducător al întregului imperiu, a participat la Conciliul de la Niceea, din 325, prima întâlnire a bisericilor creștine. El spera să poată media controversele dintre opiniile episcopilor, unii afirmând că Isus nu este egal cu Dumnezeu Tatăl, alții susținând că, dimpotrivă, sunt unul și același. Conciliul de la Niceea a stabilit egalitatea dintre Dumnezeu Tatăl și Fiul și a redactat o declarație universală de credință, cu care au fost de acord toți cei prezenți, în afară de doi episcopi, care au fost, ulterior, exilați. Conciliul a condamnat practica preoților de a da bani cu împrumut și a încercat, fără succes, să stabilească o dată fixă pentru sărbătorirea Paștelui.
Bethleem, oraşul unde Fecioara Maria l-a născut pe Iisus, în umila iesleBethleem, numit și „casa pâinii”, orașul din care au pornit spre glorie eternă Iisus și David, este azi și un centru turistic important, mai ales de Crăciun, când pelerinii vin aici, asemeni magilor călăuziți în trecut de Steaua de la Răsărit
Biserica Sfântului Mormânt, construită din ordinul lui Constantin pe locul unde se presupune că ar fi fost îngropat Isus, la Ierusalim, a devenit cel mai sacru loc al creștinismului. Tot el a demarat și construirea vechii Basilici a Sfântului Petru din Roma, care a supraviețuit până în secolul al XVI-lea, pe locul unde se ridică azi Catedrala Sfântului Petru. Nici cu construcțiile civile nu s-a lăsat mai prejos, Arcul de triumf al lui Constantin fiind unul din cele mai frumoase monumente păstrate la Roma până în zilele noastre. A fost construit în cinstea victoriei lui Constantin asupra lui Maxentius, în bătălia de la podul Milvian. Și, ca dovadă că e bine să ai prieteni pretutindeni, în ciuda devotamentului lui față de creștinism, de pe arcul de triumf nu lipsesc nici zeii și zeițele păgâne.
Referințe: