2 august 216 î.Hr.

Hannibal îi înfrânge pe romani în bătălia de la Cannae

Caleidoscop Monica

Școala militară pentru romani

În 216 î.Chr., tactica militară romană nu își terminase încă ucenicia la școala istoriei. Deși luptătorii Romei obținuseră o serie de victorii impresionante în timpul Primului Război Punic, (264-241 î.Chr.), au continuat să utilizeze aceeași strategie bazată pe superioritatea numerică pe câmpul de bătălie. Metoda lor funcționase în timpul confruntărilor cu regele grec Pyrrhus. Acesta, deși victorios în bătălia de la Asculum (279 î.Chr.), pierduse atât de mulți oameni încât armata sa nu a putut să preia stăpânirea asupra orașului. Pyrrhus avea și el o abordare similară, încercând să își copleșească inamicul prin numărul mai mare de soldați trimiși în luptă. Bătălia de la Cannae, din 2 august 216 î.Chr., se va dovedi, însă, pentru încrezătorii romani, o lecție de strategie militară, aplicată de un general care lupta așa cum nu o făcuse nimeni până atunci.

Așchia nu sare departe de trunchi

Așa tată, așa fiu. Hamilcar Barca - tatăl lui Hannibal - s-a aflat în fruntea trupelor cartagineze care au luptat în Primul Război Punic. ”Punici” era denumirea dată de romani cartaginezilor. Hamilcar a coordonat bătăliile din Sicilia, între anii 247 și 241 î.Chr. A bifat câteva succese prin luptele de gherilă duse în munți împotriva armatelor romane, însă, în cele din urmă, a fost nevoit să se retragă de pe insulă. Meritele sale sunt legate și de extinderea teritoriilor cartagineze în Peninsula Iberică (pe teritoriul actual al Spaniei). Pentru stilul său dinamic, Hamilcar și-a câștigat porecla ”baraq” (sau Barca), care în semitică are semnificația de ”fulger”. Hannibal a dus mai departe și numele, dar și renumele părintelui său.

Împăratul Traian sau gena imperială din ADN-ul românescÎmpăratul Traian, conducător al Imperiului Roman, și-a postat imaginile care înfățișează victoria în războiul cu dacii lui Decebal, pe columna care îi poartă numele

Planul lui Hannibal, de a traversa Alpii, în 218 î.Chr., nu a fost doar o stratagemă militară de o îndrăzneală ieșită din comun, ci și o acțiune al cărei impact psihologic a fost atent calculat de generalul cartaginez. Reușita unui asemenea demers care părea o nebunie, avea să îi înfricoșeze pe romani și să le arate că nimic nu îi poate sta în cale lui Hannibal.

Frescă de Jacopo Ripanda reprezentându-l pe Hannibal trecând Alpii

Dedesubturile acestei decizii erau mult mai cu picioarele pe pământ, cartaginezul fiind conștient că puterea maritimă a cetății sale nu mai era ce fusese odată. În plus, își luase din timp măsuri de prevedere, stabilind legături cordiale cu galii din Valea Po (situată în Nordul Italiei de azi). Încheiase cu aceștia înțelegeri privind furnizarea de hrană, bani și chiar adăpost, dacă ar fi fost nevoie. Totodată, a trimis spioni și cercetași pentru a identifica cele mai bune rute care le-ar fi permis să treacă munții cu riscuri minime.

Hannibal - ori la bal ori la spital

Hannibal a făcut mișcarea decisivă, deschizând meciul cu marii săi rivali, prin atacul asupra orașului Saguntum, din Sudul Spaniei, aliat al romanilor, în anul 218 î.Chr. De aici, a plecat în marșul istoric peste crestele Alpilor. După o traversare reușită, datorită prevăzătoarelor măsuri pe care le luase din timp, odată ajuns în zona de câmpie a cucerit, pe rând orașe mai mici și sate romane. A întâlnit și a dat șah mat armatelor romane de două ori în drumul său: o dată la Trebia, pe râul Ticino și a doua oară în zona lacului Trasimene. În decurs de numai un an, Hannibal stăpânea deja toată zona de Nord a Italiei, iar Senatul roman se temea că neînfricatul general ar putea porni către capitală.

Fontana di Trevi, o vedetă celebră și bine plătită din RomaCând ești la Roma și ți-ai dori să revii acolo, aruncă peste umărul stâng o monedă în cea mai frumoasă fântână din lume, Fontana din Trevi, și visul se poate împlini

Liderii romani considerau că activitatea consulului Quintus Fabius Maximus, comandantul armatei, nu corespundea cu gravitatea situației, așa că au dat responsabilitatea de a conduce ostilităților altor doi consuli, Gaius Terentius Varro și Lucius Aemilius Paullus. Ideea era să se ia taurul de coarne, astfel că a fost lansat apelul la o confruntare directă cu armata cartagineză. Însă Hannibal utiliza tactici pe care comandanții romani nu le puteau pricepe, decât atunci când era prea târziu. După spusele istoricului William Durant, ”Romanii nu îl puteau suferi pe Hannibal, deoarece câștiga bătăliile prin forța minții mai degrabă decât prin cea a armatei, evitând astfel să își jertfească oamenii. Festele pe care le punea la cale, abilitatea spionilor săi, subtilitatea strategiilor pe care le aplica erau dincolo de puterea lor de înțelegere.”

Roma a decis că trebuie să tranșeze problema acestui general obraznic odată pentru totdeauna și să pună în fața armatei cartagineze, care număra sub 40.000 de oameni, floarea militară a legiunilor, cu peste 50.000 de soldați (după unii istorici, chiar 80.000). Hannibal a gândit fiecare detaliu al acestei confruntări, demonstrând că merită din plin aprecierea de geniu militar. Se spune că și-a amplasat tabăra astfel încât să se afle între romani și sursele lor de aprovizionare, dar și în așa fel încât inamicilor să le bată vântul din față, aruncându-le praf în ochi, la propriu.

Codul lui Iustinian, o lucrare fundamentală pentru dreptul din zilele noastreRomanii au intrat cu dreptul în istorie. Cu dreptul roman, ale cărui principii fundamentale se regăsesc în Codul lui Iustinian fiind preluate azi de multe state ale lumii

Tot praf în ochi a fost și aranjamentul trupelor. Cartaginezul și-a dispus soldații în formă de semilună, cu partea bombată înspre inamic. Mascându-și grosul trupelor cu infanteria ușoară a galilor, s-a retras cu mijlocul formației, făcându-i pe romani să creadă că victoria le aparține. Aceștia au mușcat momenala și au intrat în cleștele de fier al cavaleriei cartagineze. Infanteriștii lui Hannibal au închis cercul din spate, tăind romanilor orice posibilitate de retragere.

Tablou de Nicolas Francois Chifflart (1825 - 1901) reprezentând bătălia de la Cannae

Istoricul grec Polybios relatează desfășurarea confruntării: ”... romanii, urmărindu-i pe aceștia către mijloc, în locul unde dușmanii cedau, pătrunseră atât de mult, încât din amândouă părțile, libienii greu înarmați ajunseră să se afle în flancurile lor. Cei de la aripa dreaptă se întoarseră către stânga și atacând din dreapta, amenință din flanc pe dușmani, iar cei de la stânga, facând o întoarcere la dreapta, se rânduiră pe partea din stânga. Astfel, potrivit planului lui Hannibal, romanii care ocupau mijlocul, în timp ce urmăreau cu înversunare pe celți, fură împresurați de libieni.

Cannae - în prim-plan coloana comemorativă, iar în fundal câmpul de bătălie [sursa imagine]

În timp ce Hannibal a pierdut numai 6.000 de oameni, se estimează că trupurile a peste 40.000 de soldați romani au rămas pe câmpul de bătălie, restul reușind să se refugieze la Canusium. Ca dovadă că pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești, merită spus că printre supraviețuitorii de la Cannae se număra și un tânăr de 20 de ani, pe nume Publius Cornelius Scipio. Scipio își va aminti și va studia metodele lui Hannibal, pentru a-l învinge pe cartaginez cu propriile lui arme, 14 ani mai târziu, în lupta de la Zama. S-au confirmat, astfel, cuvintele lui Maharbal, comandantul cavaleriei punice, care i-a spus lui Hannibal: ”Tu știi să învingi, dar nu știi să profiți de victorie!”

Personalitate, înainte de toate

Alexandru a rămas celebru pentru stăpânirea de sine, iar Hannibal, pentru personalitatea sa copleșitoare. Abilitățile sale de conducător au fost un exemplu de autoritate și diplomație, dacă ne gândim că a reușit să țină împreună mii de mercenari provenind din țări și culturi diferite. A reușit să mobilizeze această adunare pestriță atât de eficient, încât vreme de 15 ani a învins armatele romane pe bandă rulantă.

Waterloo, scena finală pentru împăratul francez care visa să stăpânească lumeaBătălia de la Waterloo, un meci cu istoria, pe care împăratul Napoleon Bonaparte l-a pierdut în fața adversarilor săi tradiționali, englezii, conduși de Ducele de Wellington

Știa, fără îndoială, să se facă iubit și ascultat de oamenii săi. Dormea alături de ei, afară în frig și trăgea foame la fel ca ultimul soldat, atunci când provizille erau pe sfârșite. Dar, cel mai important, știa să le inspire o încredere deplină în deciziile sale. De la general la infanterist, toți îl urmau fără cârtire și asta le dădea o forță incredibilă. Atunci când apăreau, totuși, cârtitori, genialul cartaginez gestiona cu abilitate situația.

În pragul confruntării de la Cannae, când superioritatea numerică a romanilor era evidentă și unii începeau să simtă fiorii reci ai spaimei, un ofițer cartaginez pe nume Gisgo și-a exprimat cu glas tare, în fața trupelor, temerile. În loc să îl pedepsească pentru replicile lui demoralizatoare, Hannibal s-a întors către el spunând: ”Mai e ceva ce nu ai remarcat.” Când Gisgo a întrebat ”Ce anume, domnule?”, comandantul i-a răspuns: ”Câți sunt ei de mulți, nu au pe nimeni care să se numească Gisgo”. Încordarea și neîncrederea s-au topit ca prin farmec, iar rezultatele, se cunosc.

Calitățile lui Hannibal nu se limitau doar la talentul său militar ieșit din comun, el a fost un personaj cu adevărat remarcabil și pe timp de pace. Educația aleasă primită în copilărie a fost valorificată din plin după cel de-al doilea război punic, atunci când Hannibal a preluat rolul de înalt oficial al statului cartaginez. Neobositul strateg a solicitat și a obținut o revizuire a legislației și a militat pentru diminuarea puterii Consiliului, prin organizarea de alegeri anuale. A pedespit aspru evaziunea fiscală, reducând astfel povara taxelor de război plătite de oamenii de rând. A implicat o parte din trupele sale în muncile agricole, pentru a revigora țara secătuită de lupte. Reformele sale legislative, comerciale și agricole au readus prosperitatea în Cartagina.

A scris tratate militare în limba greacă și a încurajat cărturarii vremii să consemneze pe tăblițe de bronz evenimentele perioadei. Cum se întâmplă mai mereu, reformele lui, apreciate de unii, i-au deranjat pe alții și Hannibal s-a simțit amenințat atât de proprii conaționali, cât și de romani, care l-ar fi dorit răpus. Dezamăgit, a ales exilul voluntar la curtea regelui seleucid, unde a fost consilierul militar al lui Antiohie cel Mare, în războiul împotriva Romei. După înfrângerea lui la Magnesia, Hannibal s-a refugiat în Armenia, ajungând la curtea din Bitinia, unde a obținut o victorie navală împotriva flotei Pergamului. A fost apoi trădat și predat romanilor, dar și-a luat viața pentru a nu da satisfacției veșnicilor săi inamici.

El rămâne un simbol în istorie, așa cum l-a descris Titus Livius: ”Când înfrunta primejdiile, Hannibal era cel mai cutezător dintre toți, iar în toiul primejdiilor dovedea cea mai mare chibzuință. Nici un fel de efort nu-l istovea, nici trupește, nici sufletește și nimic nu putea să-l doboare. Era de departe cel mai bun și dintre călăreți si dintre pedestrași. La bătălie pornea întotdeauna cel dintâi și se retrăgea cel din urmă.

Referințe:

ancient.eu realmofhistory.com

foto creditWikipedia

Lecturi suplimentare

Publimix folosește cookies-uri pentru personalizarea conținutului și altele. Continuând, acceptați folosirea acestora. Accept