1 decembrie 1990

Se vede luminița de la capătul Eurotunelului

Caleidoscop Monica

Chunnel - ai legătura

La scurt timp după ora 11:00, în data de 1 decembrie 1990, pe vremea când noi încă nu o zăream (azi o vedem și nu e, ar zice poetul), câțiva muncitori vedeau lumina de la capătul tunelului, la 40 de metri sub Canalul Mânecii. Spărtura din zidul de piatră era de mărimea unei mașini, dar nu era o gaură oarecare. Lega cele două capete ale tunelului subacvatic care unește Anglia cu Europa, pentru prima dată, după 8.000 de ani de despărțire.

Discovery Chunnel

The Channel Tunnel sau ”Chunnel, ”cum îl alintă apropiații (adică englezii) nu reprezenta o idee nouă. Napoleon Bonaparte a sugerat o asemenea variantă încă din 1802. Totuși, tehnologia necesară nu a devenit disponibilă decât în a doua parte a secolului XX. În 1986, Marea Britanie și Franța semnau tratatul care autoriza construcția unui tunel care se începe la Folkestone, în Anglia și se termină la Calais, în Franța.

În următorii 4 ani, aproape 13000 de muncitori au săpat peste 150 de km de tuneluri, la o adâncime de 45 de metri sub nivelul mării. Opt milioane de metri cubi de sol au fost scoase de acolo, într-un ritm de 2.400 de tone pe oră. Canalul finalizat era prevăzut cu trei tuburi uriașe, interconectate, inclusiv câte o linie de cale ferată în fiecare direcție și un tunel pentru mentenanță și servicii de urgență. Prețul? Ieftin și bun: 15 miliarde de dolari.

Când muncitorii s-au întâlnit la mijlocul tunelului, la 1 decembrie 1990, au schimbat stegulețe franceze și britanice și au ciocnit șampanie. Însă treaba nu era gata. Finalizarea construcției a mai durat patru ani. Channel Tunnel s-a deschis, în sfârșit, pentru public, la 6 mai 1994, având ca primi pasageri personalități de top: regina Elizabeth a II-a a Marii Britanii și președintele Franței, Francois Mitterrand, care s-au îmbarcat la Calais pentru a porni în cursa inaugurală.

Regina de diamant, Elisabeta a II-a, cea mai longevivă suverană britanicăO regină care a văzut venind și plecând de la Casa Albă 11 președinți și a asistat vreme de 60 de ani la importante evenimente internaționale, merita o sărbătoare pe măsură

O companie numită Eurotunnel a câștigat dreptul de concesiune pe o perioadă de 55 ani. Tunelul reprezintă o componentă esențială pentru trenul de mare viteză care leagă Londra de Paris, numit Eurostar. Trenul obișnuit care străbate tunelul parcurge 49 de km, dintre care 37 pe sub apă și face 20 de minute, cu încă 15 necesare pentru a parcurge bucla de întoarcere. The Chunnel este al doilea cel mai lung tunel feroviar din lume, după tunelul Seikan, din Japonia.

Tunelul Seikan are o lungime totală de 53,85 km, din care partea submarină măsoară 23,3 km. La construcția sa, care a durat aproape două decenii - din 1964 până în 1983 - au lucrat 13,8 milioane de persoane și s-au folosit 168.000 tone de oțel, 1.276 km de cabluri electrice, 1.740.000 m3 beton, iar volumul excavațiilor s-a ridicat la 6,33 milioane m3. Infrastructura feroviară a fost finalizată în totalitate în septembrie 1986 iar serviciile comerciale au devenit operaționale în martie 1988. [sursa imagine]

Tunelul timpului

În 1802, inginerul francez Albert Mathieu-Favier a lansat ideea, agreată de Napoleon, de a construi un tunel pe două niveluri, care să facă legătura între cele două țări. Nivelul de sus ar fi fost folosit pentru trăsuri, iar cel de jos ar fi servit la reglarea nivelului apei.

Waterloo, scena finală pentru împăratul francez care visa să stăpânească lumeaBătălia de la Waterloo, un meci cu istoria, pe care împăratul Napoleon Bonaparte l-a pierdut în fața adversarilor săi tradiționali, englezii, conduși de Ducele de Wellington

Câțiva ani mai târziu, în 1880, a fost săpat un tunel de aproape 2 km, după care proiectul a fost abandonat din nou. În 1929, s-a vehiculat iar posibilitatea de a realiza o legătură feroviară subacvatică între Anglia și Franța. Rănile primului război mondial fiind încă proaspete, englezii nu au fost de acord, de teama unui atac neașteptat care ar fi putut veni pe această cale. Pentru a contracara aceste temeri, planurile prevedeau colectoare de apă, pe ambele părți ale tunelului, care ar fi permis oricăreia dintre țări să inunde o bucată de traseu, în cazul unui atac. Alte obiecții vizau posibilitatea ca Anglia să devină o destinație de vacanță pentru persoane indezirabile, care ar fi putut pricinui pagube și neplăceri, deranjând obișnuințele cotidiene ale locuitorilor britanici.

Au mai trecut zeci de ani până când reticența engleză și încăpățânarea franceză să fie îmblânzite de globalizare. Scenariile pesimiste nu s-au împlinit, însă tunelul a avut partea lui de probleme, altele decât cele la care se gândeau cei care l-au plănuit.

Navetele Eurotunnel, cunoscute și sub denumirea ”Le Shuttle”, transportă automobile, dube și autocare între terminalele Sangatte și Folkestone. Vagoanele închise ale acestora, unele cu două etaje, permit șoferilor să rămână în mașini pe toată durata călătoriei. [sursa imagine]

La 19 februarie 1996, trenurile care traversau tunelul s-au stricat din cauza unor probleme tehnice provocate de zăpadă și gheață. Cei 1.000 de pasageri au avut nevoie de 15 ore pentru a ajunge la destinație. În luna noiembrie a aceluiași an, s-a declanșat un incendiu în tunel, de la un camion care luase foc. Serviciile de traversare a tunelului au fost suspendate vreme de șase luni. Alt incendiu, în 2008, a durat 16 ore și a rănit 14 persoane.

Aspectele pozitive, însă, trag mai greu la cântar și se știe că orice lucru bun implică și sacrificii. Popularitatea tunelului a fost folosită în scopuri nobile. Cascadorul și pilotul veteran John Surtees a fost primul care a condus o mașină prin tunel, pentru un eveniment caritabil. Obișnuit al curselor, pilotul a fost obligat de organizatori să se limiteze la o viteză de 50 km/oră. Dacă tot nu putea să o calce cum își dorea, cascadorul a folosit prilejul pentru câteva opriri de-a lungul traseului, iscălindu-se chiar pe zidul tunelului.

Ciclistul Chris Froome, în timpul cursei din The Chunnel. [sursa imagine]

Înainte de trenuri și mașini alte mijloace de transport au fost folosite intens la traversarea tunelului. Bicicletele au o istorie a lor în această privință, deoarece lucrătorii care munceau pe ambele părți ale construcției le foloseau de zor pentru a se deplasa prin zonă. În 1994, a fost organizată chiar și o cursă de biciclete prin tunel. Câștigătorul Turului Franței, ciclistul Chris Froome, l-a traversat în 55 de minute.

Turul Franței a reparat onoarea șifonată de Afacerea DreyfusPrima ediție din Turul Franței, organizată de Desgrange și câștigată de Garin, a fost doar prima etapă din drumul către succes al acestui concurs de ciclism

Până și resturile extrase din tunel au fost folosite în mod constructiv. Milioanele de tone de piatră, calcar și pietriș au fost folosite pentru amenajarea unei rezervații naturale de peste 200 de km pătrați în Sudul Angliei, denumită Samphire Hoe Park. Nimic nu se pierde, totul se plătește, așa s-ar putea spune dacă ne gândim că una din mașinile de 580 de tone folosite la săparea tunelului a fost vândută pe E-bay, cu suma de 39.999 de lire sterline, în 2004. O singură problemă: prețul nu includea livrarea.

Cu toate poveștile sale, tunelul rămâne una din marile realizări inginerești ale omenirii. Înainte de finalizarea sa, cei care doreau să ajungă din Franța în Anglia sau invers, erau obligați să suporte o traversare obositoare și zguduitoare (pentru unii) cu feribotul. Deși distanța dintre cele două țări, pe apă, este de doar 50 de km, traversarea dura 90 de minute și putea avea consecințe pentru cei cu o natură mai delicată, care nu erau familiarizați cu senzațiile navigării. Mulțumită Eurotunelului, distanța se parcuge acum în doar 35 de minute, în condiții mult mai confortabile, după cum o pot confirma cei 50.000 de oameni care folosesc zilnic acest serviciu.

Referințe:

history.com

Lecturi suplimentare

Publimix folosește cookies-uri pentru personalizarea conținutului și altele. Continuând, acceptați folosirea acestora. Accept