25 august 1944

Parisul devine un oraș liber

Caleidoscop Monica

Mulți americani la Paris

Eliberarea Parisului de sub ocupația nazistă, la 25 august 1944, a fost, cu siguranță, cel mai romantic eveniment al celui de-al doilea război mondial. Au existat fapte de vitejie, acte de eroism și victorii strălucite, însă nu au provocat atâta emoție și nu au stors lacrimi de bucurie precum intrarea Diviziei franceze blindate nr. 2 și a Diviziei americane e infanterie nr. 4 pe străzile capitalei franceze. Generalul Dietrich von Choltitz, comandant al garnizoanei germane din oraș, a opus o minimă rezistență și a ignorat ordinul lui Hitler de a arunca în aer monumentele reprezentative ale Parisului. După patru ani în care arta, muzica, veselia și strălucirea orașului au fost călcate în picioare de bocanci și șenile, venise momentul ca pofta de viață a parizienilor să se exprime liber, din nou.

Orașul luminilor intră în întuneric

Orașul luminilor adăpostea, de generații, crema intelectualității și lumea bună a artiștilor de pretutindeni. Aici veniseră și expatriații americani din anii 1920 - 1930: F. Scott Fitzgerald, Gertrude Stein, Sherwood Anderson și alții. Musicalul lui George Gershwin, Un american la Paris și prestațiile extravangante ale lui Josephine Baker, pe scenă, făceau ca orașul să pară un vis pentru mulți americani. Pentru francezi, Parisul lui Maurice Chevalier era dintotdeauna cel mai frumos loc de pe pământ, unde dragostea înflorea și amorezii își jurau iubire eternă pe malurile Senei. Pictorii făcuseră din Paris centrul lumii artistice. Sunetele de acordeon acompaniau pașii de bal-musette, un dans lent, în care bărbații, echipați cu berete, țineau chiștoace stinse de țigări în colțul gurii. Și ce priveliști! Champs Elysées, Place de la Concorde, Place des Vosges, turnul Eiffel. Frumusețea Parisului era de neegalat!

Deceniul 20 a fost cunoscut și ca ”anii nebuni” (”années folles” în franceză) datorită vieții sociale, artistice și culturale foarte bogate din această perioadă. [sursa imagine]

Asta până în iunie 1940, când germanii au ocupat acest paradis urban. Prezența lor acolo a distrus tot ceea ce parizienii prețuiau. Clădirile dantelate au fost mutilate de prezența steagurilor cu zvastică, muzica și dansul s-au stins, culorile de pe străzi s-au estompat până când totul a devenit sumbru. Oamenii nu mai râdeau, vorbeau în șoaptă și erau suspicioși cu orice și cu oricine. Parisul era de nerecunoscut. Franța a semnat un armistițiu cu naziștii și un guvern-marionetă a fost instalat la Vichy. În restul țării, generalul Charles de Gaulle și Rezistența franceză încercau să țină piept cizmei puse de Hitler pe pieptul cocoșului galic.

Parizienii nu își pot opri lacrimile, la intrarea trupelor germane în orașul lor, în anul 1940. [sursa imagine]

Paris a devenit buricul pământului în 1889, la Expoziția UniversalăExpoziția Universală de la Paris, din 1889, prezintă în premieră invenții istorice precum gramofonul și lansează în circuit una din marile vedete franceze: Turnul Eiffel

După patru ani nesfârșiti, aliații au sosit pe țărmul sângeros al Normandiei, începându-și înaintarea spre inima țării. Multe povești s-au vehiculat pe tema scoaterii celui mai iubit oraș francez de sub ocupația nazistă. Însuși Ernest Hemingway afirma că ar fi contribuit decisiv la eliberarea Parisului, preluând comanda barurilor care funcționau în incinta unor hoteluri celebre precum Crillon și Ritz și lăsând șampania să curgă în valuri. Realitatea istorică ne obligă să menționăm că procesul de eliberare a capitalei franceze a fost mult mai complex. Totul a început cu mult înaintea debarcării din Normandia. În 1943, aliații au dispus constituirea unei divizii franceze, care să traverseze canalul, din Anglia, înspre continent, având ca obiectiv principal preluarea capitalei din mâinile ocupanților. Diviziei franceze blindate nr. 2 i-a fost acordată această onoare. Generalul Dwight D. Eisenhower, comandantul suprem al forțelor aliate a promis că va folosi acest corp de armată, în momentul intrării în Paris.

Generalul Dwight D. Eisenhower dă ultimele ordine înainte de începerea debarcării în Normandia [sursa imagine]

Lungul drum către casă

În august 1944, divizia a ajuns în Normandia, sub comanda generalului Jacques-Philippe Leclerc, un aristocrat de viță veche, care nu se dădea în vânt după americani. În ciuda aversiunii sale, a fost nevoit să acționeze la ordinele generalului George S. Patton, din Armata a treia americană. Din cauza neîncrederii în aliați, i-a mai nesocotit uneori ordinele și era cât pe ce să fie exclus de la gloria eliberării propriei capitale, pe motive de insubordonare.

Debarcarea din Normandia, începutul sfârșitului pentru al doilea război mondialD-Day, 6 iunie 1944, o zi care a scris istorie pe plajele din Normandia, arătând că inteligența și curajul vor câștiga orice bătălie

Până la urmă, cu bune, cu rele, în data de 18 august, forțele aliate se apropiau de Paris. Luptătorii Rezistenței au început să atace punctele strategice ale nemților, iar muncitorii au intrat în grevă. La sediul său de pe coasta normandă, comandantul suprem Dwight D. Eisenhower avea o dilemă. Strategii aliaților ajunseseră la concluzia că eliberarea Parisului ar trebui amânată, pentru a nu indisponibiliza resurse valoroase pentru alte teatre de operațiuni. Orașul putea fi preluat ulterior, destul de ușor, considerau ei.

Generalul Charles de Gaulle, pe Champs-Élysées. Puțin mai in spate, în dreapta sa, se observă, purtând hanine militare și mustață, și generaul Leclerc. [sursa imagine]

La 21 august, Eisenhower se întâlnea cu de Gaulle și îi prezenta noua variantă a planurilor de luptă. Comandantul francez l-a conjurat să își reconsidere intențiile, asigurându-l că Parisul e o țintă ușoară. Avertiza, de asemenea, că forțele comuniste din oraș ar putea interveni, revendicându-și victoria, amenințând instalarea unui guvern democratic. De Gaulle a mai precizat că dacă Eisenhower nu intenționează să dea ordinul de înaintare spre capitală, va trimite divizia a 2-a franceză, pentru a îndeplini această misiune. 

A doua zi, generalul american a fost de acord să demareze operațiunea de preluare a Parisului. Divizia franceză a început să avanseze prin nord, iar americanii prin sud. Între timp, comandantul forțelor germane, generalul Dietrich von Choltitz își bătea capul cu șicanele Rezistenței franceze, dar și cu ideile absurde ale propriei tabere.

Arcul de Triumf, traseu în timp, de la Roma la ParisArcul de Triumf din Paris, comandat de Napoleon Bonaparte a devenit azi un simbol pentru francezi, dar și o lecție de istorie, comemorând cele mai importante momente din trecutul țării

Rezistență până la capăt

Hitler a ordonat ca Parisul să fie apărat până la ultimul om și ca orașul să nu fie lăsat în mâinile aliaților decât, în ultimul instanță, sub formă de ruine. Choltitz s-a conformat la început, amplasând explozibil sub podurile și obiectivele principale ale orașului. Om cultivat, totuși, a refuzat să îndeplinească efectiv actul distrugerii. Nu dorea să intre pe ușa din spate a istoriei drept omul care a distrus Orașul Luminilor, simbol al valorilor europene.

Pe 22 august 1944, au loc schimburi de focuri între armata germană și forțele de rezistență franceze (FFI), rezultând multe victime și răniți. [foto credit: Raymond Vanker]

Și pentru rezistența franceză, Parisul era un punct vital. Pe lângă importanța simbolică și administrativă aici se găseau nodurile de cale ferată și drumuri, împreună cu centrele de comunicații. Era singurul loc din care țara putea fi guvernată. Luptătorii anti-naziști își doreau o coagulare a tuturor membrilor societății franceze, indiferent de doctrine politice, interese sau educație.

Generalul Dietrich von Choltitz, semnând actul de capitulare [sursa imagine]

În Paris, au reușit să le pună bețe în roate nemților, tăind liniile de comunicații, aruncând în aer depozite de armament, distrugând semnalizările rutiere, tăind cauciucurile mașinilor și alte mici suprize care le făceau viața grea musafirilor nepoftiți. Dar nu puteau porni un război deschis pentru că nu aveau dotarea militară corespunzătoare. Așa că au negociat un fel de armistițiu, destul de vag, cu Choltitz, stabilind că unele zone ale orașului intră sub jurisdicția Rezistenței, iar altele rămân la dispoziția trupelor germane, fără a trasa foarte clar limitele. Armistițiul expira în 24 august.

Bastilia, decădere și mărire într-o singură clădireBastilia, o clădire supusă capriciilor istorice, a fost construită ca fortăreață, utilizată ca închisoare și a ajuns, după demolare, simbol al libertății

Paris și pace!

În aceeași zi, divizia franceză de blindate a reușit să trecă Sena, pătrunzând în suburbiile capitalei. Au fost întâmpinați de civili entuziasmați, cu flori, vin și sărutări. Leclerc nu dorea să se culce pe laurii victoriei și a ordonat oamenilor săi epuizați să mai facă un efort, iar la miezul nopții intra în Hótel de Ville, din centrul orașului. Parizienii nu au prea dormit în acea noapte. Se zvonise deja că soldații au intrat în cartierele mărginașe, iar clopotele care băteau neîncentat dădeau aceeași veste minunată: eliberatorii sosiseră.

Soldații americani din divizia 4 infanterie, defilează pe sub Arcul de Trimuf [sursa imagine]

În dimineața următoare, pe 25 august, ziua oficială a eliberării, o mulțime uriașă a inundat străzile, pentru a întâmpina divizia franceză, care străbătea partea vestică a orașului, trecând pe sub Arcul de Triumf și pe Champs Elysées, în timp ce americanii traversau estul orașului, pentru a înlătura orice formă de rezistență din partea nemților. Nu au avut prea multe probleme din acest punct de vedere. Cei 20.000 de soldați germani se topiseră care încontro în noaptea precedentă. În acea dimineață, un tânăr ofițer francez își făcea o intrare furtunoasă în Hôtel Meurice. A năvălit în camera lui Choltitz, strigând, luat de valul entuziasmului: ”Vorbești germana?”. Choltitz a răspuns calm: ”Probabil mai bine ca tine”, apoi s-a predat. În prezența lui Leclerc și a comandantului Rezistenței franceze din Paris, Choltitz a semnat actul oficial de capitulare.

Scene de bucurie și entuziasm pe străzile Parisului în vara anului 1944. [sursa imagine]

Statuia Libertății, visul american, pus pe piedestal la New YorkStatuia Libertății din New York este un simbol al demnității umane și o sursă de inspirație pentru susținătorii democrației din întreaga lume

Eliberarea Parisului a fost mai mult decât o victorie militară, a fost un triumf psihologic, care a trezit din nou în francezi sentimentul mândriei naționale, redându-le demnitatea grav avariată în anii dominației naziste. Momentul a fost unul cu o înaltă încărcătură emoțională, așa cum își amintește și fotograful revistei Life, Ralph Morse, care a avut privilegiul de a asista la eveniment: ”Era o priveliște incredibilă, un sentiment înălțător. Atât de mulți oameni pe străzi, ținându-se de mână, îndreptându-se către Champs-Élysées și Arcul de Triumf , așa cum se întâmplă în New York, când mulțimea se îndreptă spre Times Square, atunci când se întâmplă ceva extraordinar. Era ceva cu adevărat eliberator!”.

Referințe:

historynet.com history.com

foto creditparisenimages.fr

Lecturi suplimentare

Publimix folosește cookies-uri pentru personalizarea conținutului și altele. Continuând, acceptați folosirea acestora. Accept