10 mai 1866

Carol I devine domnitor al Principatelor Unite Române

Caleidoscop Monica

10 mai - Ziua Regelui

La 10 mai 1866, prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen intră în București, pe la Podul Mogoșoaiei fiind întâmpinat de Dimitrie C. Brătianu, primarul capitalei, care îi înmânează cheile orașului. În fața Adunării Constituante, a guvernului, a Locotenenței Domnești și a Înaltului Cler, i se citește formula de jurământ românească, care îi este tradusă principelui în franceză: ”Jur de a fi credincios legilor țării, de a păzi religiunea românilor, precum și integritatea teritoriului ei și a domni ca domn consituțional”. Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rostește hotărât, în limba română: Jur!” Astfel, Carol I devine domnitorul Principatelor Unite Române și rostește o frază emblematică pentru domnia lui: ”Punând picioarele pe acest pământ, am și devenit român!”. Într-o scurtă alocuțiune, el și-a exprimat ”devotamentul fără margini către noua mea patrie și acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetățean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăși cu dumneavoastră soarta cea bună ca și cea rea”. Așa a și făcut.

Carol intră în rol

Având un certificat de naștere care îi atesta pedigree-ul princiar și elaboratul nume de Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig of Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul rege al României era al doilea fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen și al prințesei Josephine de Baden. Cu studii militare și experiență pe câmpul de luptă, Karl era considerat un soldat desăvârșit, disciplinat și într-o formă fizică de invidiat. Deși subțirel și mai scund ca statură, era impunător prin atitudine. Pe lângă calitățile militare, dovedea abilități politice și diplomatice, vorbea curent principalele limbi de circulație europeană și îmbrățișase ideile liberale ale vremii. Familia avea relații de rudenie și de prietenie cu împăratul francez Napoleon al III-lea.

Cuza și Kogălniceanu, un tandem de aur al reformelor din RomâniaPrin reforma agrară și secularizarea averilor mănăstirești Alexandru Ioan Cuza a dat semnalul modernizării în societatea românească

În timp ce tânărul prinț se forma ca om de stat, Principatele Române erau în căutarea unui lider, care să mențină proaspăta și fragila unitate națională. Răsturnarea lui Alexandru Ioan Cuza din scaunul domnesc punea în pericol principatele, a căror uniune nu era privită cu mare entuziasm de unii vecini, ca, de exemplu, de Imperiul Otoman.

Românii, în stilul tradițional, nu reușeau să se pună de acord asupra unui personaj din interior care să fie pe placul majorității. Astfel, căutările oamenilor politici ai vremii s-au îndreptat în afara granițelor și bine au făcut, după cum s-a dovedit ulterior. Influența franceză era semnificativă în principate, așa că recomandarea lui Napoleon al III-lea de a-l considera un candidat dezirabil pe prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, a tras greu la cântar.

Ion Brătianu a fost trimis să negocieze cu prințul și familia sa posibilitatea de a-l instala pe tronul românesc. Liderul liberal a avut o întrevedere privată cu Karl, în Vinerea Mare a anului 1866, la Dusseldorf. Ziua următoare i-a lansat propunerea de a deveni domnitorul oficial al României. Prințul, deși deschis și foarte interesat de această perspectivă, nu putea să dea un răspuns decât după ce ar fi primit acordul explicit sau tacit din partea cancelarului Otto von Bismark, regelui prusac Wilhelm al II-lea și împăratului francez Napoleon al III-lea. Aceștia, la rândul lor, nu puteau să își exprime deschis opțiunea, pentru a nu pune în primejdie echilibrul politic european, care nici el nu se simțea prea bine. Rămânea varianta ocolitoare a tertipurilor diplomatice. Tânărul principe a fost introdus în întotrtocheatele căi ale culiselor politice de un expert, cancelarul Bismark, în cadrul unei întrevederi particulare: ”Am solicitat Înălțimii Voastre să ne vedem, nu în calitate de om politic, ci ca prieten și sfătuitor. Ați fost ales de o națiune, să îi fiți conducător. Porniți îndată către această țară, către guvernul care vă cheamă! Cereți regelui permisiunea să plecați în stăinătate. Regele va înțelege rapid adevărata voastră intenție. Însă îl veți scuti de povara de a lua el însuși decizia, scutindu-l de consecințele politice ale acestui gest. Ajuns în străinătate, veți renunța la angajamentele față de armata prusacă și veți solicita împăratului Napoleon o întrevedere privată”. Trebuie menționat că în aprilie se organizase un plebiscit în România, rezultatul arătând că 99.9% dintre electori sprijineau propunerea ca prințul de Hohenzollern să devină noul domn al țării. Planul lui Bismarck cel uns cu toate alifiile a funcționat. Ironia sorții sau aerul românesc mai prielnic sănătății a făcut ca ramura Casei de Hohenzollern adusă de Carol în România să supraviețuiască celei germane, care a luat sfârșit în 1918, odată cu abdicarea lui Wilhelm.

Gravură bazată pe un desen semnat de Foucault și publicat de ziarul francez L”illustration, reprezentând intrarea regelui Carol în București, la 10 mai 1866 [sursa imagine]

România, mereu surprinzătoare

Prințul Karl a fost nevoit să călătorească incognito, sub numele Karl Hettingen, pe ruta Düsseldorf-Bonn-Freiburg-Zürich-Vienna-Budapesta, din cauza conflictului între Austria și Prusia. Când a pășit pe pământ românesc, a fost întâmpinat de Brătianu și dus cu caleșca la București. Și atunci România stătea cam prost cu drumurile. Vestea sosirii sale a fost transmisă prin telegraf, așa că, în data de 10 mai 1866, o mare de oameni fremăta pe străzile Bucureștiului, ieșind în întâmpinarea noului domn. Ca semn al unor vremuri mai bune ce aveau să urmeze, în acea zi a plouat pentru prima dată după o lungă perioadă de secetă.

Regina Elisabeta I a fost o conducătoare înțeleaptă, inteligentă și devotată AnglieiElisabeta I, regina care a condus Anglia timp de 45 de ani, a urcat pe tron după multe lupte și a reușit să ofere supușilor săi o perioadă de pace și prosperitate

La 29 iunie 1866, Parlamentul românesc - pe atunci, Adunarea Constituantă - adopta deja prima Constituție a țării, una din cele mai avansate legi fundamentale ale Europei. Acest act normativ a permis dezvoltarea și modernizarea statului românesc. Printr-o mișcare extrem de îndrăzneață, Constituția ignora suzeranitatea Imperiului Otoman, fapt care a pregătit drumul către câștigarea independenței. Art. 82 din Constituție stabilea succesiunea la tron: ”Puterea domnitorului este ereditară, pornind direct de la majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină, prin dreptul primului născut, cu excluderea liniei feminine. Descendenții Majestății Sale vor fi educați în credința ortodoxă.”

Când a fost ales principe al României, Carol (care și-a schimbat și numele, pentru a fi mai aproape de filonul autohton) nu era căsătorit. După un turneu în scop matrimonial, aleasa a fost prințesa Elizabeth de Wied, cu care s-a căsătorit în 1869. Căsnicia lor a fost, se spune, una din cele mai nepotrivite din istorie, cu Carol, tipul prusac, mai rece și calculat și visătoarea Elisabeta, rămasă în istoria literară cu numele cu care își semna poeziile, Carmen Sylva. Singurul lor copil, Principesa Mărioara, a murit la numai 3 ani, fapt care a lăsat-o pe regină veșnic neconsolată. Problema succesiunii la tron a devenit acută după proclamarea Regatului, fapt pentru care cuplul regal l-a înfiat pe Ferdinand, nepotul lui Carol, acesta devenind astfel, moștenitorul de drept al coroanei.

Printul Carol Anton, tatăl viitorului rege al României, o caracteriza pe Elisabeta astfel: ”Ea e draguţă, plăcută şi fizionomia ei arată bunatatea inimii sale. E foarte cultă şi chiar excepţional de bine înzestrată. Prinţesa excelează şi în cunoaşterea limbilor. Vorbeşte la perfecţie franceza şi engleza. Instrucţia ei e, cum s-ar zice, universală.” [sursa imagine]

Independence Day

În timpul Războiului de Independență dintre 1877 și 1878, Carol a condus personal trupele românești, asumându-și și comanda forțelor ruso-române, în timpul asediului de la Plevna. Prin Tratatul de la Berlin, semnat în 1878, țara a dobândit deplina independență față de Imperiul Otoman, a dobândit acces la Marea Neagră, preluând ulterior și sudul Dobrogei de la Bulgaria. În schimb, a fost pierdută Basarabia, în ”favoarea” aliaților ruși. Nu există victorie fără sacrificii.

Unirea Dobrogei cu România a avut loc în urma războiului de independenţă din 1877-1878 şi consfinţită prin Tratatul de la Berlin de la 13 iulie 1878. În schimbul Dobrogei România a trebuit să cedeze Rusiei Basarabia de Sud (judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail), pe care o obţinuse în urma Războiului Crimeei (1856). [sursa imagine]

Spre deosebire de Otto al Greciei, care a fost instalat ca domn străin după câștigarea independenței față de otomani, Carol a îmbrățișat total noua sa sa patrie, aducând-o în rândul monarhiilor europene de elită.

Prin câștigarea independenței și semnarea tratatului de pace, prestigiul României a urcat vertiginos în cotațiile internaționale. În 1881, Carol a fost încoronat ca Rege al României și și-a urmărit constant obiectivul de a moderniza țara.

Cu sprijin financiar german, noul suveran a sprijinit dezvoltarea sistemului de căi ferate, creșterea economică, înființarea unei flote competitive. Cum, de regulă, lucrurile bune sunt întâmpinate cu reticență, și schimbările propuse de rege au avut la început aceeași soartă. Pentru a pune capăt controverselor cu guvernul, Carol a amenințat că va abdica în cazul în care disensiunile politice vor împiedica progresul general. În timpul domniei sale, România a fost ”grânarul Europei”, exportând cantități impresionante de cereale. Poate că politica sa în privința țăranilor nu a fost cea mai potrivită, însă, pe plan general, țara a înregistrat progrese remarcabile. A stabilizat țara din punct de vedere politic și militar, astfel încât independența câștigată să nu fie din nou în pericol.

Dovedindu-se un lider remarcabil, Carol a primit oferte și de la concurență, respectiv de la Bulgaria și Spania, care și l-ar fi dorit pe tronurile proprii. Carol a respins însă asemenea propuneri, asumându-și misiunea pe care promisese să o îndeplinească, aceea de a conduce România.

La castelul Peleș regalitatea e la ea acasăCastelul Peleș din Sinaia, construit de regele Carol I, este unul dintre cele mai importante obiective turistice din România

Castelul Peleș este una din realizările embelmatice din timpul domniei lui. Una din principalele atracții turistice românești din zilele noastre, rămâne o dovadă a rafinamentului, dar și a dorinței regelui de a aduce țara la zi cu realizările tehnice de ultimă oră. Castelul dispunea de o curent electric, aer condiționat, încălzire centrală și linie telefonică. Arta și cultură au fost la ele acasă aici, mai ales datorită Reginei Elisabeta, care a susținut cei mai valoroși artiști și intelectuali români: George Enescu, Dumitru Dinicu, Nicolae Grigorescu, Elena Văcărescu, I. L. Caragiale, Vasile Alecsandri.

Mai preocupat de aspectele tehnice și politice decât de cele artistice, Carol a ordonat construirea primului pod peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, legând țara cu mai nou dobândita provincie a Dobrogei.

Unde-i rege, nu-i tocmeală

Mai presus de celelalte realizări care au marcat istoria țării, Carol a adus cu el ceva extrem de valoros, de care societatea românească avea mare nevoie: simțul datoriei. Regina, referindu-se la această caracteristică a soțului său, spunea că ”își poartă coroana și în somn”. Neavând nicio picătură de sânge românesc, a îmbrățișat această națiune cu toată ființa și i s-a dedicat total. A obținut independența țării și a deschis calea către progres. A acționat ca factor de echilibru între forțele politice ale momentului, încercând să canalizeze resursele țării înspre susținerea educației, culturii, economiei, industriei și infrastructurii. Domnia lui de 48 de ani, cea mai lungă din istoria țării, a pus bazele pe care avea să fie clădită România Mare. Succesorul său, Ferdinand, va fi cel care va îndeplini această sarcină istorică, grație moștenirii primite de la predecesorul său, Carol I: ”Viața mea era așa strâs legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las și după moartea mea, dovezi de vădită simpatie și de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi și noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziție vrednică între statele europene [...] Succesorul meu la tron primește o moștenire de care el va fi mândru și pe care el o va cârmui, am toată speranța, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: «Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine»...”.

Referințe:

newworldencyclopedia.org

foto creditacad.ro

Lecturi suplimentare

Publimix folosește cookies-uri pentru personalizarea conținutului și altele. Continuând, acceptați folosirea acestora. Accept