06 martie 1475
Michelangelo Buonarroti pornește pe drumul (Re)nașterii
Ancora imparo
„Încă învăț”, așa spunea Michelangelo Buonarroti, la vârsta de 87 de ani, lucrând la unul din proiectele sale. Acest mare artist ne-a arătat care e secretul excelenței: să îți păstrezi mintea și sufletul deschise toată viața, să crezi că tot timpul există o modalitate de deveni mai bun decât erai. În ziua când se năștea, la 6 martie 1475, lumea a devenit mai bogată în forme și nuanțe, pe care el avea să le toarne în marmură și culori. Forța sa creatoare a stăbătut arta Renașterii și secolele care au urmat. Dacă privim oricare din operele lui, simțind energia incredibilă care a stat în spatele fiecărei lovituri de daltă sau tușe de penel.
De la pictură la sculptură
Pictor, sculptor, arhitect și poet, Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni, simbol al artistului renascentist, a venit pe lume în orășelul italian Caprese, la 6 martie 1475. Tatăl său, Leonardo di Buonarroti Simoni, funcționar în administrația locală a înregistrat cu mâna lui nașterea celui de-al doilea din cei cinci fii pe care îi va avea cu soția sa, Francesca Neri. Când Michelangelo avea doar câteva luni, familia s-a mutat la Florența. Mama lui, fragilă și bolnăvicioasă, s-a stins din viață când micul artist avea doar 6 ani. Michelangelo și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în familia unor cioplitori în piatră din Settignano, lângă Florența. La ei, s-a simțit întotdeauna în elementul său, spunând „Dragostea pentru sculptură mi-a intrat în trup aici odată cu laptele”.
Cosimo și Lorenzo patronii artelor la FlorențaFamilia Medici, prin Banca Medici, a susținut Renașterea italiană la marea artă și a transformat Florența în centrul cultural al Europei
Ce-i drept, Michelangelo se arăta prea puțin interesat de studiile de gramatică, pe care tatăl său și-ar fi dorit ca el să le urmeze. În schimb, petrecea ore în șir admirând picturile din bisericile florentine și făcând schițe după ele. Prietenul său, care îi va rămâne apropiat întreaga viață, Francesco Granacci, l-a prezentat pictorului Domenico Ghirlandaio, care conducea o școală de pictură. Leonardo își dă seama că nu are șanse să își pregătească feciorul pentru a prelua afacerile familiei și acceptă ca acesta să își facă ucenicia în atelierul lui Ghirlandaio. Michelangelo deprinde de la maestrul său tehnica picturii în frescă, fapt care îl va ajuta ulterior să realizeze unele din cele mai apreciate opere ale sale, cum sunt scenele de pe tavanul Capelei Sixtine.
După numai un an de ucenicie, lui Michelangelo i se oferă o oportunitate extraordinară: la recomandarea lui Ghirlandaio, se mută în palatul conducătorului florentin Lorenzo di Medici, supranumit Magnificul. Acesta a fost un adevărat patron al culturii și artelor, oferind sprijin și spațiu de lucru pentru cei mai mari sau mai promițători artiști ai epocii. În „grădina de sculptură” a Palatului Medici, Michelangelo va întâlni elita intelectuală a vremii, va studia sub îndrumarea respectatului sculptor Bertoldo di Giovanni și se va forma în compania celor mai iluștri poeți, erudiți și învățați ai curentului umanist.
A obținut și o permisiune specială, din partea Bisericii, de a face disecții pe cadavre, pentru a studia anatomia. Rodul acestor cercetări va deveni evident în expresivitatea și finețea detaliilor pe care sculpturile sale le vor avea, dând impresia că viața însăși pulsează în spatele pietrei.
Două basoreliefuri, stau mărturie despre talentul precoce dovedit de Michelangelo la numai 16 ani: „Bătălia Centaurilor” și „Madonna de pe scări” (azi, ambele adăpostite de Casa Buonarroti, din Florența).
Tot de începutul carierei sale se leagă și istoria unei farse puse la cale de Lorenzo di Medici. Michelangelo sculptase un Cupidon, azi dispărut, în stilul statuilor din Grecia Antică, aflate la mare prețuire pe acea vreme. Văzând lucrarea, extrem de reușită, Lorenzo i-a propus micului sculptor să facă în așa fel încât să pară că ar fi fost veche și ar fi stat îngropată mulți ani. Dacă reușea să o prezinte ca pe o antichitate, ar fi cerut un preț mult mai mare. Michelangelo a fost de acord și statuia, „retușată”, a fost trimisă cardinalului Raffaele Riario, la Roma, fiind prezentată ca o minune arheologică proaspăt decoperită. Ulterior, cardinalul a aflat ca a fost o farsă, dar, impresionat profund de talentul artistului, l-a lăsat să păstreze banii și l-a invitat chiar la Roma, pentru a-l cunoaște.
Succesul vine... sculptând
Frământările politice de după moartea lui Lorenzo Magnificul, l-au determinat pe Michelangelo să plece la Bologna și apoi, la Roma. La puțin timp după mutarea sa în Cetatea Eternă, Michelangelo primește o comandă care îl va propulsa în prima divizie artistică a Italiei. Cardinalul Jean Bilhères de Lagraulas, trimisul regelui francez Carol al VIII-lea pe lângă papă, îi va cere să execute o lucrare pentru mormântul său. Michelangelo intră în febra creației și, în mai puțin de un an termină celebra Pieta. Sculptura, înfățisând-o pe Fecioara Maria ținând în brațe trupul lui Isus, coborât de pe cruce, a fost amplasată în biserica unde se afla mormântul cardinalului. Înaltă de 1,80 m și având aproximativ aceeași lățime, sculptura a fost mutată de cinci ori de atunci, până să își găsească locul actual, în Catedrala Sfântul Petru, din Vatican.
Dăltuită dintr-un singur bloc de marmură de Carrara, a demostrat că talentul poate însufleți materia. Fluiditatea țesăturii, poziția și expresivitatea personajelor, ilustrând perfect numele lucrării (pieta - compasiune), pielea parcă pulsând, toate au stârnit admirația celor care au avut privilegiul să o vadă. Până azi, Pieta a rămas o operă de artă cu adevărat impresionantă, mai ales dacă ne gândim că artistul avea doar 25 de ani atunci când a creat-o. Legenda spune că, într-o zi, Michelangelo a auzit doi pelerini vorbind în fața statuii sale și spunând că a fost făcută de alt sculptor. Pentru a înlătura orice dubii, și-a adus dalta și și-a cioplit numele pe eșarfa de pe pieptul Mariei. Este singura lucrare pe care îi apare numele.
La întoarcerea în Florența, Michelangelo era deja o celebritate în lumea artistică. De aceea, conducerea orașului i-a încredințat o sarcină pe care nimeni altcineva nu se încumetase să o ducă la bun sfârșit. Cioplirea unei statui impresionante, care să reprezinte spiritul orașului. După o îndelungă frământare, Michelangelo a ales ca personaj pentru lucrarea sa pe David, care simboliza victoria curajului asupra puterii. Pentru că nu își dorea să îl reprezinte în formula clasică, având capul lui Goliat la picioare, Michelangelo a decis să îl surprindă în momentul în care ia decizia de a lupta, clipa hotărâtoare care a schimbat, de fapt, istoria. Pentru a turna această poveste în marmură, Michelangelo avea la dispoziție un bloc înalt de 5 metri, considerat cam șubred și care fusese deja scrijelit de alți sculptori. Ca întotdeauna, Buonarroti a văzut statuia ascunsă în inima pietrei și a știut să o scoată la lumină. Puterea din ochii lui David, vulnerabilitatea profund umană a trupului dezgolit, atitudinea în care se regăsește întreaga măreție a sufletului omenesc au făcut din sculptura lui Michelangelo un simbol al Florenței. Astăzi, ea poate fi admirată la Galleria dell'Accademia, din Florența.
Sculptură cu pensula
Deja cunoscut și respectat ca artist, Michelangelo a început să primească multe comenzi, inclusiv cea extrem de ambițioasă pentru mormântul papei Iulius al II-lea, cu care artistul a avut o relație furtunoasă, amândoi fiind încăpățânați și irascibili. Deși s-a împotrivit din răsputeri, Michelangelo nu a putut să se sustragă, în cele din urmă, de la îndeplinirea dorinței lui Iulius: aceea de a picta tavanul Capelei Sixtine. Michelangelo afirma tot timpul că este sculptor, nu pictor.
Papa nu i-a cerut să execute o lucrare foarte complicată, însă artistul nu se putea mulțumi să creeze ceva ce era sub valoarea lui. Cei 12 apostoli care figurau în proiectul inițial, s-au transformat în cele peste 300 de personaje care populează azi bolta Capelei Sixtine. Michelangelo a renunțat la toți colaboratorii, ducând singur la bun sfârșit proiectul uriaș, în 1512. Rezultatul este o capodoperă care include principiile artistice ale Renașterii, simbolistica creștină și teoriile umaniste în mijlocul cărora Michelangelo s-a format.
Capela Sixtină, obiectiv turistic și centru al credințeiBolta Capelei Sixtine, pictată de Michelangelo Buonarotti reprezintă o capodoperă a artei renascentiste, o viziune genială a puterii creatoare
După ani de zile, avea să se reîntoarcă în capelă, pentru a picta Judecata de Apoi pe peretele de deasupra altarului, la cererea papei Paul al III-lea. Lucrarea, considerată azi o capodoperă a stârnit critici și discuții aprinse, cauzate de îndrăzneala conceptului și de numeroasele nuduri. Se cerea distrugerea imediată a unei asemenea opere „nerușinate”. Michelangelo a răspuns în stilul caracteristic: a inserat în frescă figura unuia din principalii săi critici, în chip de diavol și pe el însuși ca Sfântul Bartolomeu (care a fost jupuit de viu pentru credința sa).
Pictarea capelei i-a deschis o nouă viziune asupra arhitecturii, de care se va ocupa în a doua parte a vieții. A proiectat Capela Medici și Biblioteca Laurențiană, situate vis-a-vis de Bazilica San Lorenzo din Florența. Însă punctul culminant al recunoașterii sale ca arhitect va fi numirea în funcția de coordonator al lucrărilor la Catedrala Sfântul Petru din Roma, în 1546.
Nu a uitat niciodată adevărata sa dragoste, sculptura, între toate aceste proiecte, făcându-și timp pentru opere excepționale precum Moise, (azi la Catedrala San Pietro in Vincoli, Roma) Ziua și Noaptea, Aurora și Amurgul (Basilica San Lorenzo, Florența), Sclav rebel (Luvru, Paris) etc.
Artă cu de toate
Michelangelo a fost un adevărat renascentist, un artist universal. Pictor, sculptor, arhitect, atât de sensibil la valorile frumosului, nu putea să nu fie și puțin poet. Ceva mai mult chiar, având în vedere că din scrierile sale au fost păstrate 300 de poeme. Majoritatea au în centru fie dragostea, fie activitatea lui artistică. Știa să fie autoironic, după cum o dovedesc cele scrise în perioada când picta tavanul Sixtinei:
„Cu fața spre cer, îmi simt memoria
într-o casetă, ia pieptul de harpie,
și pensula deasupra feței
îmi creează, în joc, un paviment bogat”.
Nu s-a căsătorit niciodată, însă a avut poveștile sale de dragoste, mai mult sau mai puțin împlinite. Majoritatea poeziilor de dragoste au fost dedicate Vittoriei Colonna, o văduvă extrem de inteligentă, instruită și foarte credincioasă.
Cu toate că s-a bucurat de protecția mai marilor zilei, a avut și detractorii săi. Și temperamentul său aprig îl ajuta să mai câștige câte un inamic, printre care nume celebre ca Leonardo da Vinci. Nu era o persoană sociabilă, își dorea doar să fie lăsat să lucreze. Ceea ce a și făcut, până la finalul vieții, în 1564, la 89 de ani.
A fost suficient de norocos să se bucure de recunoașterea talentului său și privilegiul de a avea două biografii publicate încă din timpul vieții (scrise de Giorgio Vasari și Ascanio Condivi). Admirația pentru acest titan al artei a rezistat peste vreme, iar numele său a devenit sinonim cu excelența Renașterii italiene.
Referințe: