16 februarie 116
Traian trimite laurii victoriei în Senat
Traian pe cai mari
La câțiva ani după ce își încheiase socotelile cu dacii și băgase poporul român pe țeava procesului de etnogeneză, împăratul Traian mai marca o victorie. Cea asupra Parției sau cel de-al treilea Imperiu Persan, situat pe actualul teritoriu al statelor Iran și Irak. Acesta controla teritoriile actuale din Armenia, Mesopotamia, Iran și Afganistan, fiind un adversar redutabil al Imperiului Roman. Traian a pornit la drum să tranșeze problema legată de tronul Armeniei și, dacă tot a pornit, nu s-a mai oprit până în Golful Persic. Se spune că a lăcrimat atunci, gândindu-se că, deși a mers pe urmele lui Alexandru cel Mare, era prea bătrân pentru a mai atinge performanțele acestuia. Drept consolare, a trimis Senatului Roman laurii victoriei, la 16 februarie 116, declarând conflictul închis.
Traian, un adevărat roman
Traian sau, pe numele complet din cartea de identitate istorică, Marcus Ulpius Traianus, a deținut funcția supremă în Imperiul Roman între anii 98 și 117 d.Chr. Timp suficient cât să se afirme ca un împărat luminat, care a contribuit semnificativ la dezvoltarea imperiului, cantitativ și calitativ. A extins granițele, unind cu țara cam tot ce se putea și se învecina cu imperiul. Nu a fost așa rău cum sună, deoarece Imperiul Roman a adus facilitățile lumii civilizate în zonele cucerite. Pentru că încă nu se inventaseră contractele și licitațiile, Traian a putut să investească în infrastructură și să facă o treabă ca lumea. Drumurile, apeductele, băile publice și podurile au rămas mărturii ale unei perioade când lucrările erau executate bine și la timp. Probabil și faptul că la penalizări nu te executa ANAF-ul, ci gladiatorul, constituția un factor motivațional puternic. De-o fi una, de-o fi alta, cert este că pe vremea lui Traian, Imperiul Roman a atins apogeul dezvoltării teritoriale.
Contrar unor tradiții specifice luptelor politice ale vremii și care s-au transmis din generație în generație, Traian nu a utilizat instrumentele electorale obișnuite (otravă, pumnal, arc etc.). A ajuns pe tronul imperial fără să își dorească neapărat acest lucru. Acest fapt, coroborat cu însușirile sale, lăudate de aliați și temute de adversari, a condus la o abordare managerială care l-a situat în galeria celor cinci împărați luminați ai Romei: Nerva (96-98), Traian (98-117), Hadrian (117-138), Antoninus Pius (138-161) și Marcus Aurelius (161-180).
Predecesorul său, împăratul Nerva, depășind o criză existențială materializată sub forma unei revolte a Gărzilor Pretoriene, a început să își pună întrebări dureroase cu privire la propria mortalitate. Răspunsul a fost clar: era nevoie să își numească un succesor. Neavând urmași proprietate personală, a recurs la procedura adopției, mult simplificată în secolul I. L-a numit pe Marcus Ulpius Traianus - a.k.a. Traian - „fiul” său. Traian fusese proaspăt învestit cu funcția de guvernator al Germaniei superioare. Nerva a decedat, surpinzător, din cauze naturale, iar Traian a preluat tronul împărăției, cu binecuvântarea Senatului, în anul 98. Militar din tată în fiu, Traian nu s-a grăbit să se bucure de meniul de protocol, începându-și domnia cu o inspecție generală a trupelor. Având pregătirea, maturitatea și curajul necesare pentru a deveni un conducător remarcabil, Traian și-a fixat ca prioritate asigurarea granițelor și, de ce nu, extinderea acestora, conducând campanii militare în care s-a acoperit de glorie și datorită cărora ne aflăm și noi aici.
Daciada
O bună parte din programul său de guvernare s-a derulat sub egida competiției Daciada, în care echipa adversă dispunea de un conducător de joc remarcabil, în persoana lui Decebal. Traian l-a considerat un oponent demn de atenția sa, mai ales că și Decebal se străduia să iasă în evidență atrăgând atenția trupelor romane aflate în cantonament la graniță, prin atacuri - surpriză.
Traian și Decebal, conducători militari de geniu, au câștigat bătălia cu istoriaDacia a devenit provincie a Imperiului Roman, după cucerirea teritoriilor aflate la nord de Dunăre de către Traian, iar amestecul celor două popoare a condus la nașterea națiunii române
Împăratul Domițian avusese câteva întrevederi armate cu Decebal și dacii săi, finalizate cu remiză. Traian și-a dorit să clarifice situația și să înlăture tensiunea pe care prezența și, mai ales, disponibilitatea de luptă a dacilor o întrețineau la granița imperiului. Între 101 și 102, împăratul pleacă în delegație la Tapae și, în fruntea armatei sale, obține o victorie rapidă, încheind un tratat de neagresiune cu partea dacă. Dacă și cu parcă nu se plimbau în aceeași barcă, iar Decebal nu era omul care să se împiedice într-un amănunt nesemnificativ precum un acord cu romanii. Cu metodele specifice, îi transmite lui Traian mesajul #rezist și continuă manifestațiile anti-imperialiste.
În 105, Traian consideră că e cazul să tranșeze definitiv problema, împreună cu capul răutăților, respectiv Decebal. Pentru a ajunge la locul faptei, împăratul își propune să construiască un pod peste Dunăre. Îi concesionează lucrarea lui Apolodor din Damasc, același arhitect care avea să ridice și Columna lui Traian. De această dată, miza este mai mare și se dorește un rezultat clar. Trupele romane înaintează spre Sarmisegetusa, iar aliații lui Decebal dau bir cu fugiții. După cum știm, regele dac alege să își pună capăt zilelor cu demnitate pentru a evita un prizonierat roman, iar învingătorii, ca de obicei, iau tot. Tot însemnând mii de tone de aur și argint, plus anexarea unei provincii extrem de fertile, în anul 106. Tot răul spre bine, căci deportarea băștinașilor și altoirea cetățenilor romani pe dacii rămași la vatră au condus la rezultate remarcabile, precum Brâncuși sau Eminescu.
Întors acasă, Traian a decis să transmită posterității vești despre spectaculoasa sa campanie, demarând proiectul Forului Roman, cu a sa celebră columnă.
La câțiva ani, va pleca din nou la luptă, pentru a pune lucrurile la punct în Parția. Cu acest prilej, anexează Armenia și Mesopotamia, iar Imperiul Roman devine mai mare ca niciodată, din Scoția, până la Marea Caspică. Succesorul său Hadrian, la rândul lui adoptat, va continua linia marilor împărați care au adus faimă Romei.
Columna în date și fapte
Pentru că marile victorii se cer împărtășite, în lipsa rețelelor de socializare, Traian și-a postat pe columnă cele mai importante momente ale domniei. Înaltă de 30 de metri, oferă spațiu suficient ca cele 2.662 de personaje dăltuite pe ea să își spună povestea în 155 de scene diferite. Împăratul însuși este înfățișat în diversele sale ipostaze, de lider militar, conducător înțelept sau om de cultură, în 58 de imagini. Columna domină Forul lui Traian și a reprezentat o sursă prețioasă pentru istorici, care au reconstituit figuri, obiecte, obiceiuri și fapte ale vremii. Dacii sunt înfățișați ca adversari redutabili, a căror înfrângere face cu atât mai valoroasă victoria. Traian nu avea o problemă cu emigranții, așa că le-a asigurat o reprezentare democratică în istoria povestită pe columnă. Călăreți africani, luptători iberici, arcași din Levant și războinici germani ilustrează multiculturalismul roman. Monumentul, finanțat, firesc, cu fonduri de la învinși, prin comorile aduse din Dacia (țara, nu mașina), a fost finalizat în anul 113.
Alexandru Macedon, geniu militar și politic, a întemeiat cultura elenistică și a clădit un imperiuAlexandru cel Mare, pornind din Macedonia, nu a pierdut nicio bătălie și a construit cel mai mare imperiu cunoscut al vremii sale
O imagine valora și atunci cât o mie de cuvinte, însă cuvintele istoricului Cassius Dio completează imaginile de pe columnă, „Traian impresiona prin simțul dreptății, prin curaj, prin simplitatea obiceiurilor”.
Ca împărat, a fost preocupat de asigurarea unei guvernări eficiente și a binelui public, a implementat o politică internă înțeleaptă - ajutând copiii celor săraci, construind drumuri, poduri, apeducte, băi publice, porturi. A reparat multe din nedreptățile comise de împăratul Domitian, eliberând prizonierii și readucând în țară pe cei exilați.
Traian ne-a lăsat, pe lângă moștenirea genetică, și una generică, ce cuprinde filmul unei domnii care avea să schimbe soarta unor popoare. A noastră, cu siguranță.
Referințe: