Noroc că avem noroc

Artă și cultură Publimix

Norocul și mintea

de Ion Luca Caragiale

Se zice că odată norocul şi mintea s-au prins să meargă împreună la drum şi au plecat amândoi într-o călătorie. Ziua întreagă au tot mers ei pe un drumeag de ţară, plin de colb, şi mai cu vorba, mai cu gluma, iată că soarele se ascunde după un deal, şi noaptea i-apucă pe cei doi călători în mijlocul drumului, departe de satul la care gândeau că vor ajunge ca să înnopteze acolo.

Ce le rămânea de făcut? Unde era să poposească peste noapte călătorii noștri? Se tot gândeau ei îngrijorați. În cele din urmă, norocului i-a trăsnit prin gând o idee năstrușnică:

– Ce atâta bătaie de cap! Hai să ne trântim aicea în mijlocul drumului, că nu e cine știe ce până dimineața şi, oșteniți cum suntem, ne vom odihni tot așa de bine, ca şi când am dormi în perinile cele mai moi.

– Dar dacă va veni vreun cal peste noapte – zice mintea cu glasul ei înțelept – şi va da peste noi, așa e că nu ne va merge tocmai bine? Hai să ne dăm la o parte din drum şi să ne odihnim pe pajiștea de alăturea. Ş-apoi şi altfel, nu e mai bine să ne așezăm pe iarba verde, decât aici în pulbere?

– Fă tu cum știi, zise norocul, eu unul mă culc aici în mijlocul drumului!

Şi zicând aceste cuvinte, își şi trânti jos zăbunul din spate, adică haina sa țărănească, așezându-se deasupra îmbrăcămintei de lână, își puse palma căpătâi şi, cât ai da la amnar, a şi adormit, că tare obosit mai era!

Spre deosebire de noroc, mintea, mai cu scaun la cap, ieși din drum, își căută un locșor potrivit pe pajiștea moale ca mătasea, își așternu cum știu ea mai bine, zise Tatăl Nostru, își făcu cruce şi apoi, ostenită cum era, adormi în curând.

D-abia ațipiră drumeții noștri, şi iată, în tăcerea nopții, se aude o duruitură, care se apropia din ce în ce mai mult. Era un car cu coviltir de rogojină, tras de patru cai ca patru zmei. Roatele se învârteau cu repeziciune şi acum-acum carul avea să sosească în locul unde dormeau drumeții noștri. Încă vreo două-trei clipite şi norocul ar fi fost făcut praf şi pulbere de copitele cailor sirepi, adică vijelioși şi de roatele cele grele ale carului.

Dar norocul tot la noroc trage!

Când mai erau doar vreo zece pași între car şi el, auzind zgomotul, norocul se trezi din somn şi cât ai clipi din ochi se-nălță şi sări drept în picioare. Caii, speriați la vederea lui, au sărit şi ei mai la o parte. Trăgând carul din drum au luat-o razna pe câmp tocmai pe lângă picioarele minții, care nu s-a trezit așa de curând. Sărmana de ea a rămas multă vreme leșinată, după rănile căpătate.

Nu-i vorbă când se desmetici, cu înțelepciunea ei îi spune celui ce o însoțise la drum să-i caute niște ierburi, cu care nu peste mult timp își vindecă rănile de la picioare, dar la urma urmelor, oftând, tot n-avu încotro, ci trebui să-l recunoască pe noroc de stăpân!

Ce păcat că mintea nu gândise!

Dacă norocul n-ar fi stat în drum, nimic nu s-ar fi întâmplat! Şi nici nu s-ar fi ivit prilejul ca mintea să devină din stăpân... slugă!

foto creditGettyImages

Lecturi suplimentare

Publimix folosește cookies-uri pentru personalizarea conținutului și altele. Continuând, acceptați folosirea acestora. Accept