11 mai 1950

Premiera piesei Cântăreața cheală, de Eugen Ionescu

Artă și culturăMonica

Absurd, dar adevărat

Cântăreața cheală, prima piesă scrisă de Eugen Ionesco, a apărut, într-un mod care poate părea absurd și chiar este, ca rezultat al eforturilor autorului de a se familiariza cu tainele limbii engleze. Ce legătură poate exista între un ghid de conversație și piesa de teatru menționată? Dialogurile. Pe măsură ce parcurgea replicile sterile și lipsite de sens prin care unii autori de manuale considerau - și încă mai consideră - că oferă celor dornici de instruire șansa de a conversa fluent într-o nouă limbă, Ionesco era frapat de adevărurile enunțate, atât de simple încât deveneau ridicole. Clișeele, gesturile și expresiile mecanice îi dezvăluiau o altă față a realității, pe care a simțit că o poate transpune dramatic. Deși intenția sa era să creeze o tragedie, prietenii care au citit-o au găsit-o extrem de amuzantă. Monique Saint-Come, care făcea parte din cercul său de amici, i-a prezentat piesa lui Nicolas Bataille, coordonatorul unui grup de actori avangardiști din Paris, iar la 11 mai 1950, Cântăreața cheală debuta pe scena de la Théâtre des Noctambules.

Un român la Paris

Scriitorul Eugène Ionesco, viitor reprezentant de seamă al teatrului absurd, s-a născut la 26 noiembrie 1909, în orașul Slatina, din România. Anul următor, întreaga familie se muta la Paris, unde vor locui până în 1925, când părinții divorțează, iar el revine în țară împreună cu tatăl său. Din 1928, își începe studiile de limba franceză la Universitatea din București, iar după doi ani publică primul articol în revista Bilete de papagal.

Un volum de poezie, Elegii pentru ființe mici urmează în 1931, iar în 1934 publică volumul de critică literară Nu, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu. În 1938, primește o bursă de studii pentru elaborarea unei lucrări pe tema morții în poezia franceză modernă. S-a întors la Paris pentru a-și duce la bun sfârșit cercetarea, însă invazia germană din 1940 îl silește să se mute la Marsilia. A revenit la Paris după 5 ani și a lucrat ca traducător și corector.

Teatrul e emoția pe care actorul și spectatorul o trăiesc împreunăZiua Mondială a Teatrului ne aduce mai aproape de scenă și de lumea ei miraculoasă, unde spectatorul și actorul își regăsesc emoțiile care ne fac oameni

O lecție de viață

De abia în 1948 a scris Eugène Ionesco prima sa piesă. Împlinind deja 40 de ani, hotărâse că a venit momentul să învețe limba engleză. Zis și făcut. A cumpărat un manual de conversație și, conștiincios, s-a apucat de treabă, transcriind propozițiile din manual, pentru a le memora mai ușor. Se spune că repetiția e mama învățăturii, însă la Ionesco a avut un alt efect. Recitind frazele și expresiile copiate, autorul nu a învățat neapărat engleză, însă a devenit conștient de anumite adevăruri elementare, asupra cărora nu reflectase până atunci. După cum afirmau cuvintele din manual, săptămâna are șapte zile, podeaua e jos, tavanul e sus și alte asemenea cugetări, considerate indispensabile, pare-se, în stăpânirea unei limbi străine.

Pe măsură ce lecțiile avansau, autorii manualului introduceau personaje, precum domnul și doamna Smith. Ionesco urmărea cu surprindere cum doamna Smith își informa soțul că au împreună câțiva copii, îl înștiința (probabil că lui îi scăpaseră aceste aspecte) că locuiau lângă Londra, că numele lor de familie e Smith, că e funcționar și că au o servitoare pe nume Mary. Ceea ce i se părea remarcabil lui Ionesco referitor la doamna Smith era metoda clară și precisă pe care o urma în căutarea și enunțarea adevărurilor fundamentale ale vieții.

Ionesco a povestit ulterior cum a luat naștere ideea piesei: „Un fenomen ciudat se petrecea. Nu știu cum, însă textul se schimba în fața ochilor mei. Acele propoziții simple și clare pe care le copiasem în caiet, lăsate puțin la fermentat, și-au pierdut identitatea originală, s-au extins și s-au revărsat. Clișeele și banalitățile din ghidul de conversație care la început aveau sens, au făcut loc unor pseudo-clișee și truisme, care s-au tranformat în caricatură și parodie”...

Peter Pan, o piesă din praf de zânePeter Pan, Tinker Bell, Wendy și tot alaiul de personaje din piesa lui James Barrie au fermecat generații întregi de copii

Personajele manualului se transformă în personajele piesei, familia Smith conversează inept despre o cină pe care nu o luaseră, despre un mort care nu murise, care purta același nume ca ei și despre copiii care, de fapt, încă nu se născuseră. Niște musafiri uitați (domnul și doamna Martin) își fac apariția, pompierul orașului suferă din cauza lipsei de incendii, iar servitoarea devine un fel de voce a rațiunii, absurde, la rândul ei. Deși pare lipsit de sens, totul evocă dialogurile lipsite de consistență, cuvintele golite de înțeles și gesturile mecanice, formale și artificiale pe care azi, ca și atunci, le vedem peste tot în jurul nostru. Multe din conversațiile pe care le auzim sunt la fel de inutile și insipide ca și cele ale soților care descoperă surprinși că sunt căsătoriți. Și în viața reală unele cupluri uită adesea amănunte de acest gen și, la fel ca perechile lui Ionesco, eșuează lamentabil în non-comunicare.

Anti-piesă de rezistență

Ca multe alte „anti-piese”, după cum și-a numit Ionesco creațiile, și Cântăreața cheală respinge intriga logică, construirea unor personaje, lupta ideilor din teatrul tradițional. Oferă la schimb un tip nou de comedie haotică, menit să exprime lipsa de sens a existenței omului modern, într-o societate a hazardului. Nefiind atât de ușor de digerat, piesa a avut de așteptat o vreme pentru a-și primi recunoașterea. O dovadă în plus că șansa guvernează lumea a primit Ionesco prin fericita întâmplare care a atras atenția unui grup de prestigioși critici și scriitori asupra piesei lui. Aceștia au elogiat-o, iar prestigiul de care se bucurau, s-a transferat și asupra creației lui Ionesco. În anii 1960, Cântăreața cheală era deja considerată o operă clasică a curentului absurd din teatru.

Scriitorul născut în România a continuat să se bucure de aprecierile criticii și pentru piesele care au urmat: Lecția (1951), Scaunele (1952), Jacques (1955).

La 25 ianuarie 1960, piesa Rinocerii debuta la Teatrul Odéon, în regia lui Jean-Louis Barrault. Reflectând experiența personală a autorului legată de fascism, Rinocerii înfățișează lupta unui om de a-și menține identitatea și integritatea într-o lume în care toți ceilalți s-au supus forței brute. Mulți o consideră ca fiind cea mai bună piesă a lui Eugène Ionesco.

Cântăreața cheală rămâne un simbol al creației sale și piesa care l-a consacrat ca reprezentant al teatrului absurd. După cum mărturisește autorul în „Note și contranote”, piesa zugrăvește o imagine a societății burgheze, care trăiește cu idei primite de-a gata, se conformează și devine una automatizată.

Publicul se va întreba poate, de ce se numește piesa astfel și unde apare un asemenea personaj. Piesa și-a primit titlul absolut întâmplător, în timpul unei repetiții. Eugène Ionesco însuși a relatat episodul. „Recitând monologul Guturaiul, unde era vorba întâmplător de o învățătoare blondă (institutrice blonde), Henri-Jaques se înșelă și pronunță cântăreața cheală (cantatrice chauve). Iată titlul piesei!”, a exclamat autorul. Cântăreața cheală este menționată într-un fragment de discuție abia spre final, atunci când doamna Smith, întrebată de pompier ce se mai aude de cântăreața cheală, dă un răspuns în ton cu piesa: „Umblă pieptănată la fel!”.

Referințe:

theatrehistory.com theatrehistory.com adevarul.ro