8 ianuarie 1941

Citizen Kane face valuri

Artă și cultură Monica

Citizen Kane, lovitură sub cenzură

Citizen Kane ilustrează perfect traseul ”from zero to hero”. De la un film contestat, cenzurat, huiduit, așa cum a fost în momentul lansării, la una din cele mai apreciate opere cinematografice din istorie, așa cum e considerat azi. La 8 ianuarie 1941, se declanșează la Hollywood o adevărată luptă la categoria grea: într-un colț, tânărul geniu artistic, Orson Welles, cu toată creativitatea din dotare, în celălalt, titanul de 76 de ani al jurnalismului de senzație William Randolph Hearst, cu toată furia din dotare. Hearst se recunoștea în personajul lui Welles și era o oglindă care nu-i plăcea deloc.

În rolurile principale...

Orson Welles avea numai 24 de ani atunci când a început să lucreze la Hollywood. Însă era deja un nume binecunoscut grație prestațiilor sale actoricești pe scenele din New York și mai ales, controversatei sale adaptări pentru radio a romanului lui H. G. Welles, ”Războiul lumilor”. George Schaefer, directorul de la RKO Pictures, își dorea foarte mult să dea un nou avânt creativ studioului său. De aceea, a semnat cu Welles, cunoscut pentru noncoformismul său, un contract care îi garanta actorului acces direct la conducerea de vârf a studioului și libertatea totală asupra procesului creativ. Welles nu mai regizase nicio producție cinematografică până atunci și acesta a fost unul din motivele pentru care mișcarea lui Schaefer a stârnit mare vâlvă la Hollywood. Welles a început să caute un subiect incendiar, demn de întreaga libertate de exprimare ce i se oferea. Un prieten, scriitorul Herman Mankiewicz a sugerat că viața magnatului de presă William Randolph Hearst ar oferi toate ingredientele necesare unui asemenea proiect.

Orson Welles a difuzat la radio o piesă care a băgat lumea în speriețiRăzboiul lumilor a fost un show radiofonic atât de realist încât americanii au crezut că o invazie reală a marțienilor avea loc în timp ce ascultau

William Randolph Hearst, publicist american, a construit cea mai mare rețea de presă din țară. Hearst a intrat în lumea presei în 1887, primind un mic cadou de la bogatul său tată: conducerea ziarului The San Francisco Examiner. Mutându-se la New York, a cumpărat The New York Journal și a început un război cu Joseph Pulitzer, care conducea The New York World. Conflictul lor a condus la ceea ce numim ”yellow journalism”, jurnalismul galben, axat mai puțin pe corectitudinea și obiectivitatea informației și mai mult pe partea de senzațional.

Caricatură din 1898, semnată de Leon Barritt. Mogulii de presă Joseph Pulitzer și William Randolph Hearst, îmbrăcați în costumele unui popular personaj de benzi desenate, Yellow Kid (aluzie la așa numitul ”yellow journalism”). Desenul face referire la rolul pe care ziarele conduse de cei doi l-au jucat în influențarea opiniei publice americane, cu privire la implicarea țării în războiul cu Spania. [sursa imagine]

Sună cunoscut. Titlurile erau șocante, redactate cu caractere uriașe, subiectele predilecte au devenit crima, corupția, sexul și bârfele. Interesul s-a mutat de pe informare pe câștigurile obținute din publicitate. Hearst a creat un lanț de 30 de publicații deținute de el în Statele Unite, extinzându-și, mai apoi, rețeaua în întreaga lume.

The New York Times, o publicație de calitateThe New York Times este azi unul dintre cele mai cunoscute ziare de pe glob, având o bună reputație pentru promovarea jurnalismului de calitate

Revoluție cinematografică

Welles a realizat că viața controversatului publicist îi oferă un subiect savuros. Zis și făcut. Pentru că nu știa mai nimic despre cum se realizează filmele, a bătut palma Gregg Toland, directorul de imagine care a transformat Citizen Kane într-o revoluție cinematografică. Cei doi au folosit, pentru prima dată tehnica ” deep focus”, care a deschis drumul pentru filmele din zilele noastre. Au creat efecte speciale nemaivăzute până atunci, au găurit podeaua pentru a aduce camerele la nivelul solului, au surprins tavanul în imagini, din nou o premieră, au îmbunătățit acustica și au pus în practică aproape tot ce le-a trecut prin cap, și nu erau puține ideile lor. Până și machiajul a fost inedit. Pe parcursul filmărilor, Charles Foster Kane, interpretat de Orson Welles, trebuia să arate de la foarte tânăr, la foarte bătrân, lucru dificil de realizat. Welles, adeptul soluțiilor originale, a ales un aspirant la profesia de makeup artist, care, la vremea realizării filmului, era om de serviciu la departamentul de machiaj al studiourilor. Maurice Seiderman a reușit să îl îmbătrânească pe Welles, folosind măști din latex, o metodă pe care machiorul începător o experimenta în timpul liber. Machiajul dura ore în șir, însă rezultatele au fost spectaculoase. Astăzi, tehnica este folosită pe scară largă pentru a crea efecte de makeup în industria cinematografică.

Cetățeanul Kane, tehnici de îmbătrânire prin machiaj, marca Maurice Seiderman. [sursa imagine]

Citizen Kane și cetățeanul tulburat

După montaj, a venit momentul vizionărilor în avanpremieră. O jurnalistă influentă, specialistă a rubricilor de bârfe și zvonuri, Hedda Hopper, a participat la o asemenea vizionare și s-a grăbit să îi dea veste cea mare lui Hearst. Susținătorii magnatului de presă și-au manifestat indignarea, iar Hearst însuși a explodat mai ales din cauza pasajelor care o înfățișau pe a doua soție a sa, Marion Davies. Aceasta, în film era amanta lui Kane, o artistă de varieteu ”transformată” în actriță. Desigur, personajele din film nu purtau numele lui Hearst și al soției, fiind vorba de cetățeanul Kane și amanta acestuia, dar paralela era evidentă, deși Welles a negat că s-ar fi inspirat din personaje reale.

La câteva zile după vizionarea privată, Hearst a interzis tuturor publicațiilor sale să difuzeze reclame pentru acest film. Nu s-a oprit aici, ci a amenințat să declanșeze un război cu Hollywood-ul, condamnând public numărul de imigranți și refugiați care lucrau la studiouri cu referire clară la evrei. Jurnaliștii săi au năvălit asupra lui Welles, acuzându-l de simpatii comuniste și punându-i la îndoială patriotismul.

După o luptă crâncenă cu puternicii vremii, filmul a fost totuși lansat, la cinematograful ”El Capitan Theatre” din Hollywood, în data de 8 mai 1941. [sursa imagine]

Nume grele din cetatea filmului, l-au sprijinit pe Hearst, sâcâiți și ei de acest băiețaș care venise să le sufle în ceafă. Louis B. Mayer de la Metro-Goldwyn-Mayer s-a oferit chiar să îi plătească lui George Schaefer președintele de la RKO, 842.000 de dolari, dacă ar fi distrus toate negativele și scenariul filmului. Schaefer a refuzat și a amenințat să dea în judecată studiourile Fox, Paramount și Loews, pentru conspirație, deoarece refuzau să difuzeze filmul. După ce Time și alte publicații au început să protesteze, cinematografele au permis ușor, ușor difuzarea filmului.

The Godfather, un film de fami(g)lieNașul, un film despre o lume în care familia, onoarea și respectul se văd altfel, prin ochii unor talente ca Marlon Brando, Al Pacino și Francis Ford Coppola

Nominalizat la nouă premii Oscar, Citizen Kane a câștigat doar unul, pentru cel mai bun scenariu, primit de Mankiewicz și Welles. Atât Welles cât și filmul în sine au fost huiduiți în 1942, la ceremonia decernării premiilor. Schaefer a fost ulterior înlăturat din studiourile RKO, împreună cu Orson Welles, iar filmul a ajuns în arhive. A fost nevoie să treacă mai bine de 25 de ani, pentru ca Citizen Kane să își primească recunoașterea binemeritată, fiind, până azi, considerat unul din cele mai bune filme din toate timpurile.

Referințe:

history.com mentalfloss.com

Lecturi suplimentare

Publimix folosește cookies-uri pentru personalizarea conținutului și altele. Continuând, acceptați folosirea acestora. Accept