27 octombrie 1938

este inaugurată Coloana infinitului, opera lui Constantin Brâncuși

Artă și culturăMonica

Artă, la infinit

Este oare posibil să vorbești stând la masa tăcerii, să vezi unde începe infinitul și să experimentezi un sărut care te poartă într-o altă lume? Totul este posibil, dacă e vorba de lumea atât de complexă în simplitatea ei, modelată de palmele aspre ale lui Constantin Brâncuși. La 27 octombrie 1938, în Parcul Coloanei din Târgu Jiu, infinitul prindea o formă palpabilă, legând cerul cu pământul, grație viziunii marelui sculptor român. Cei 29,35 de metri de formă pură cuprind 15 module numite „mărgele” de creatorul lor și două jumătăți ale aceleiași forme octaedrice. Suma lor este 16, făcând referire la anul intrării României în primul război mondial, monumentul fiind gândit ca un omagiu adus soldaților care au trecut prin infernul acelui conflict. Forma, cea a stâlpilor funerari oltenești, a fost ridicată de Brâncuși la rang de capodoperă. Maestrul o vedea el însuși ca pe o expresie a permanentului dor de a ne depăși condiția, căci spunea: „Du-te! Îmbrățișează Columna infinirii cu palmele mâinilor deschise. Apoi, înălțându-ți ochii, privește-o - și vei cunoaște, astfel, într-adevăr, sinele cerului.”.

„Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire”.

Unul din marii inovatori din istoria sculpturii, Constantin Brâncuși a reunit într-un mod original calitățile unui artist popular și ale unui reprezentant sofisticat al artei moderne. Născut în 1876, la Hobița, în sudul țării, într-o familie de țărani, a strâns în el bucuriile și tristețile unei copilării rurale. La vârsta la care alți copii încep școala, el a început să lucreze ca ajutor de cioban în zona montană. Fiecare experiență trăită e un pas pe calea destinului și micul Constantin a făcut aici primii pași către viitoarea sa pasiune, deprinzând de la păstori tainele sculpturii în lemn. De altfel, sculptura va rămîne favorita sa în toate anotimpurile creației, preferând-o modelajului. „Munca artistică” avea să afirme el peste ani, „cere multă răbdare și, mai presus de toate, o luptă acerbă cu materialul de lucru”.

Tristan Tzara și dadaismul, rebeli cu o cauzăLa 14 iulie 1916, Tristan Tzara, alături de alți amici artiști, semna certificatul de naștere al unui curent care protesta împotriva regulilor și prejudecăților: dadaismul

Munca, mai mult sau mai puțin artistică, a fost o constantă a vieții sale. După doi ani de oierit, a pornit să descopere lumea urbană, prestând diverse munci, mai degrabă nerecomandate minorilor. La Târgu Jiu a lucrat într-o vopsitorie, la Slatina, într-o băcănie, iar la Craiova, într-un han. Aici a primit provocarea de a ciopli o vioară, reușind să dea viață unui instrument atât de frumos, încât a cucerit admirația unui industriaș înstărit al urbei. Acesta s-a oferit să îl susțină financiar, pentru a urma cursurile Școlii de Arte și Meserii. Atât de mare era dorința lui Brâncuși de a-și vedea visul cu ochii, încât a învățat singur să scrie și să citească, pentru a face față cursurilor de la școală.

Era doar începutul unui parcurs constant ascendent, care îl va conduce până în galeria nemuritorilor. În 1898 începe să frecventeze Școala de Arte Frumoase din București, unde talentul său nu poate trece neobservat. Mai multe creații din perioada studenției sunt recompensate cu mențiuni și medalii. În ultimii doi ani de școală, cu ajutorul profesorului său, doctorul Dimitrie Gerota, realizează Ecorșeu, un studiu al corpului omenesc, lucrare distinsă cu o medalie de bronz. Precizia detaliilor face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, realizându-se mai multe cópii, utilizate ca material didactic.

Anul 1903 îi aduce prima comandă a unui monument public (și singurul din București semnat de Brâncuși), bustul generalului medic Carol Davila. Proiectul i-a fost încredințat sculptorului de către un consiliu, din care făcea parte și fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris, unde acesta visa să ajungă, atras de faima marelui Auguste Rodin. I s-a achitat un avans, urmând ca, la finalizarea lucrării, să primească și diferența de bani. La recepția finală, membrii consiliului, însă, nu au primit cu entuziasm viziunea lui Brâncuși asupra caracteristicilor fizice ale generalului, legându-se de detalii de fizionomie sau ținută, solicitând modificarea lucrării. Brâncuși a fost revoltat de incapacitatea lor de a înțelege modul său de expresie artistică, părăsind sala fără a mai aștepta să primească banii cuveniți și hotărând să pornească pe jos spre capitala Franței. Își va aminti incidentul ulterior: „Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față... și dus am fost, pomenind de mama lor.”.

„În timpul copilăriei - am dormit în pat. În timpul adolescenței - am așteptat la ușă. În timpul maturității - am zburat înspre ceruri...”

Pe drumul transformării sale în artist matur, Brâncuși poposește vremelnic la Viena și Munchen, unde are contact cu opere de artă care îi fuseseră inaccesibile în România. Parisul continuă, însă, să exercite o atracție irezistibilă asupra sa. Din Bavaria o ia la pas către Orașul Luminilor, trecând peste dificultăți financiare și peste o pneumonie care era cât pe ce să îl răpună, cu hotărârea omului care își urmărește visul.

Michelangelo, un artist genial, între Florența și RomaMichelangelo Buonarroti, un gigant al Renașterii, sculptor, pictor, arhitect, poet, format la curtea lui Lorenzo di Medici, a împodobit arta universală cu opere nemuritoare

În 1905, este admis la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, iar Parisul, centrul avangardei artistice, va deveni căminul său pentru tot restul vieții. Se întreține din mici slujbe necalificate, ca spălător de vase sau cântând în corul Bisericii Ortodoxe. Lucrează sub îndrumarea profesorului Antonin Mercie, care făcea parte din gruparea „academică” a sculptorilor, spre deosebire de cei care activau sub egida „independenților” și veneau cu o nouă abordare în artă. În același timp, Brâncuși este în căutarea propriei sale personalități creatoare, dorind să își găsească modalitatea unică de expresie, care să îl reprezinte. Acesta este și motivul pentru care refuză o ofertă la care altădată putea doar să viseze. Nu acceptă să studieze cu celebrul Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite simbol: „Rien ne pousse à l'ombre des grands arbres” („La umbra marilor copaci nu crește nimic”).

„Plăcerea cu care lucrează artistul este însăși inima artei sale.”

Brâncuși nu și-a pierdut niciodată plăcerea de a lucra. A reușit să își încropească propriul studio, unde își lipea pe pereți bucățele de hărtie cu mesaje motivaționale, scrise cu roșu: „Nu uita că ești artist!”, „Nu te lăsa descurajat!”, „Nu-ți fie teamă, vei reuși!”, „Creează ca un zeu, poruncește ca un rege, muncește ca un sclav!”. Și-a cioplit singur mobila din atelier, realizând aici o atmosferă de locuință românească rustică.

Reușește să expună, în 1906, pentru prima dată de la plecarea din țară, iar anii ce urmează îi aduc comenzi din partea compatrioților. Aceste comenzi se materializează cu opere ce prefigurează evoluția artistului către originalitatea simplității: Rugăciune și Sărutul. Brâncuși a început să experimenteze, simplificând din ce în ce mai mult, în căutarea permanentă de a reda esența spirituală care transcende forma fizică.

În 1912, apare Măiastra, inspirată de o pasăre fantastică din legendele populare românești. Prima variantă a lucrării a fost realizată în marmură, iar pasărea era reprezentată în zbor. Brâncuși a continuat această temă, realizând alte 28 de variante în următoarele două decenii.

Avea deja amici în lumea boemă a Parisului: Amedeo Modigliani, pe care l-a învățat să sculpteze și Henri „Le Douanier” Rousseau, care îi adresase cuvintele - „Hei bătrâne, i-ai făcut pe antici, moderni”. Alt prieten era Chaim Soutine, cu care frecventa spectacolele de la Bobino Music Hall și Theatre de Montparnasse, amuzându-se atât de zgomotos de farsele de pe scenă, încât au fost dați afară. Distracție, distracție, dar munca rămânea pe primul plan. Începe să expună la Salon d'Automne, împreună cu expatriați ruși precum Alexander Archipenko și Ossip Zadkine.

Faima sa traversează oceanul în 1913, grație unui grup de cinci piese incluse în expoziția New York Armory Show, printre care și Domnișoara Pogany, un bust stilizat care a avut diverse variante. Și-a câștigat rapid mulți admiratori, drept urmare, la doar un an, deschide prima expoziție personală pe teritoriul american la Photo Secession Gallery din New York. Se bucură de un succes răsunător, iar situația sa financiară devine mult mai stabilă, colecționarii americani devenind clienții săi fideli.

În 1918 a sculptat în lemn prima versiune a Coloanei infinitului, pe care o va traduce, după ani, în metal, ridicând monumentul de la Târgu Jiu.

Statuia Libertății, visul american, pus pe piedestal la New YorkStatuia Libertății din New York este un simbol al demnității umane și o sursă de inspirație pentru susținătorii democrației din întreaga lume

„Nu căuta formule obscure sau mister în munca mea. Ele sunt bucurie pură pe care ți-o ofer”.

Perioada interbelică este una de maximă creativitate pentru Brâncuși. Chiar dacă unele lucrări au stârnit reacții controversate, timpul a repus valorile la locul lor. În 1920, sculptorul trimite lucrarea Prințesa X pentru a fi expusă la Salon des Independants din Paris. Grupări așa zis conservatoare s-au declarat ultragiate de forma falică a sculpturii, cerând excluderea ei din expoziție, cu ajutorul poliției. Poetul Blaise Cendrars și pictorul cubist Fernand Leger au adus-o imediat înapoi, însă Brâncuși a rămas cu un gust amar, refuzând să mai expună în orașul pe care îl îndrăgise atât. Până și americanii, deschiși către formele de manifestare ale noilor curente artistice i-au făcut o supriză mai puțin agreabilă. În 1926, când a ajuns în SUA, pentru a participa la expoziția organizată de Galeria Brummer, vameșii au refuzat să accepte intrarea în țară a operei Pasăre în spațiu. Dată fiind forma abstractă a lucrării din cupru, păzitorii granițelor americane, mai puțin familiarizați cu subtitlitățile artistice, au considerat că sculptura e o piesă industrială și l-au obligat să plătească taxe vamale pentru ea. Sculptorul i-a dat în judecată, recuperându-și, ulteriror paguba, dovadă că, uneori, sistemul de justiție funcționează. Vâlva stârnită de întâmplare s-a dovedit, însă, o bună publicitate, expoziția având, din nou, mare priză la public.

Până în 1940, apar multe din operele sale de seamă, din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn. Tot în acest interval realizează și ansamblurile monumentale de acasă, Coloana infinitului, Poarta sărutului și Masa tăcerii. În 1937, merge în India la invitația maharajahului din Indore, care dorea să înalțe un templu, unde să fie adăpostite lucrările maestrului. Proeictul nu se mai materializează, din cauza decesului suveranului indian.

În 1939, Brâncuși face ultima călătorie în Statele Unite, pentru a participa la expoziția Arta în timpul nostru (Art in Our Time) la Muzeul de Artă Modernă din New York. În ultimii ani de viață, a continuat să-și exploreze temele preferate, mai ales cele legate de păsări și zbor. Ultima lucrare importantă a fost Ţestoasa zburătoare, în 1943. De atunci încolo, numeroase expoziții din Statele Unite și din Europa aveau să îi asigure faima. Cel mai mare eveniment expozițional dedicat sculptorului nostru a fost organizat de Muzeul Solomon R. Guggenheim din New York, în 1955.

Constantin Brâncuși s-a oferit să lase moștenire statului român 200 de lucrări și atelierul său din Paris. La 7 martie 1951, într-o ședință prezidată de Mihail Sadoveanu, Academia Republicii Populare Române a luat în discuție această propunere și a respins oferta lui Brâncuși, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente. În consecință, atelierul artistului român și toate lucrările aflate acolo au revenit statului francez.

Brâncuși a schimbat viziunea lumii asupra formei, găsind noi sensuri ascunse în materia cu care a lucrat. A dovedit că simplitatea este cea mai elaborată și complexă modalitate de exprimare artistică. A reușit să dea contur propriilor trăiri și să păstreze proaspătă bucuria creației, după cum afirma chiar el: „În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie - nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poți culege de oriunde și oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viață”..

Referințe:

visual-arts-cork.com istoriiregasite.wordpress.com wikipedia.org