31 martie 1933
Poezia română prinde viață odată cu Nichita Stănescu
„Eu nu prea cred că există poeți, cred că există poezie”.
În 31 martie 1933, la Ploiești, poezia română intra într-o stare de grație, care avea să dureze până în 1983, marcând luminoasa trecere prin lume a celui ce avea să transforme vorbele în „Necuvinte”. Nichita Hristea Stănescu a moștenit un prenume de la bunicul matern, fizicianul și generalul rus Nikita Cereaciuchin, tatăl Tatianei și cel de-al doilea prenume de la bunicul patern, Hristea Stănescu. Poetul însuși se recomanda ca „fiu al unui țăran român venit la oraș și al unei rusoaice”. A plutit într-o lume a cuvintelor simțite altfel, pe care le culegea și ni le aducea aici pe pământ, ca pe un dar, ca pe o surpriză. „Și-s om din cuvinte, iubită / hai vino și strânge-le / ... îmi umblă cuvântul prin vine / odată cu sângele”.
„Poetul nu are biografie. Biografia lui este de fapt propria lui operă”.
O revoluție artistică se pregătea în iarna anului 1965, pe când Nichita Stănescu trăia în zona mărginașă a Bucureștiului, într-o garsonieră modestă, având ca mobilier câteva din cărțile lui preferate și un manuscris de 300 de pagini cu propriile sale poezii. După o dureroasă comuniune cu frigul și foamea, care i-au fost companioni fideli vreme de mai multe săptămâni, a venit și clipa de grație. Într-o febră creativă ce l-a bântuit două zile și două nopți, îi dicta iubitei sale, Gabriela Melinescu, nouă din cele 11 poeme ce aveau să apară sub numele 11 elegii. Era certificatul de naștere al unei noi perspective în poezia română.
„11 elegii este debutul meu. Debutul meu este, evident, într-o criză de timp, a fost într-o criză de timp... Debutul s-a produs într-o criză de timp interior, dar într-o maximă contemplare exterioară. 11 elegii, cel puțin pentru mine, sunt dovada începutului poeziei mele”. (Nichita Stănescu)
Adevărata valoare a operei sale se dezvăluie odată cu cele 11 elegii, cu toate că publicase deja trei volume: Sensul iubirii (1960), O viziune a sentimentelor (1964) și Dreptul la timp (1965). Dincolo de școli și curente literare, Nichita era convins că există două tipuri de artiști: artiști care văd idei și artiști care văd sentimente. Se poate spune că, la finele anului 1965, el a început să vadă idei și să le exprime prin poezie. În Elegii, analizează dimensiunea istorică a existenței, modul în care poți atinge trăirea autentică, definirea condiției noastre umane prin creativitate, văzută ca o însumare a voinței și conștiinței.
„Nu sunt decât / O pată de sânge / Care vorbește” nota Nichita în poezia Autoportret. Pentru cei care au avut privilegiul de a sta în lumina versurilor sale, această metaforă arată extraordinara lui capacitate de a traduce întâmplările experiențelor fizice în limbaj poetic. Trăindu-și viața într-o perioadă în care poezia și limba română treceau printr-o nedreaptă amputare din cauza cenzurii regimului comunist, Nichita a reușit să închidă rănile cuvintelor și să le dea o nouă viață. „Eu cred foarte mult în talentul și în vocația mea, pentru că pentru asta mi-am jertfit întreaga mea existență, ca să adaug cu o picătură în plus sensibilității contemporane, o formulare mai nouă, mai adecvată”, spunea Nichita Stănescu.
Limba română, clădită pe temelia dacă și romană e o oază de latinitate la marginea EuropeiLa 31 august, fiecare cuvânt are o valoare și mai mare: e ziua limbii române și orice spunem devine sărbătoare
Înger refuzat de păsări,
și înscris cu-o pană-n cerc...
... a trăit patru mari povești de dragoste, fiecare trecută prin filtrul sufletului său astral. Magdalena Petrescu, Doina Ciurea și Tudorița Tărâță (Dora) au fost soțiile poetului, iar Gabriela Melinescu, iubită și muză vreme de 10 ani. Toate și-au avut locul și rolul în viața și opera lui Nichita. În 1952, în ultimul an de liceu, el s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu. Cei doi aveau să fie și colegi la Facultatea de Filologie, dar relația s-a destrămat după doar un an. În 6 iunie 1962 s-a recăsătorit cu Doina Ciurea, o altă colegă de facultate, de care avea să divorțeze oficial abia două decenii mai târziu. Asta în ciuda faptului că încă din 1964 a cunoscut- o pe una din marile lui iubiri, poeta Gabriela Melinescu - relație ce a durat până în 1970 - fără a se însura cu aceasta. În 1978, o întâlnește pe Dora, cu 23 de ani mai tânără decât el, care-i va inspira creația ultimilor ani. Patru ani mai târziu, în iulie 1982, cei doi se căsătoreau. Însă iubirea ce i-a traversat iubirile, viața, patimile și împlinirile a rămas poezia.
Eliade și Maitreyi au trăit o poveste de dragoste unică, dar care a inspirat două povești literare diferitePovestea de dragoste dintre Mircea Eliade și Maitreyi Devi e un amestec de realitate și ficțiune, care oferă însă un tablou emoționant al iubirii dintre doi oameni care vin din lumi total diferite
„Să punem șapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului”.
Pentru a-și ridica poezia înspre zona frumuseții absolute, Nichita nu s-a mulțumit doar să îmbine neașteptat cuvintele pe care le avea la îndemână. Avea atât de multe de exprimat, încât a inventat termeni, cuvinte și expresii noi, fermecătoare. Așa cum e cazul „necuvintelor”. Până la Nichita, termenul „cuvântul” nu avea antonim, dar dintr-o simplă derivare, el l-a inventat. Ingeniozitatea sa lingvistică nu se oprește aici. Iată doar câteva exemple în care jonglează cu vorbele și sensurile lor:
„Prieten iți este nici unul,
nici doiul, nici nimenea”...
(Lupta inimii cu sângele)
„Pleoapă cu dinți, cu lacrima mânjită
sare căzută în bucate”
(Râsu' plânsu”)
„Noi nu vrem să fim geniali
noi vrem să fim trimbulinzi
între nori, de sus în jos
lungiți, ori scurtați prin oglinzi”.
(Cântec în doi)
„să mi se dea cadavru-ntreg
al zilei cea de ieri numită mâine”.
(Arta poetică)
„Ochiule, iris, irise
cu priviri de adevăr”.
(Că mi-e somn de nu mai pot, îmi zise)
„Antitimp și antiexistență -
miros al plantei smulsă din cer, ...
Antiscunzii și antiînalții
vor prinde în corzile nervilor mei, un mit”.
(Mă fac nevăzut)
Nichita s-a văzut mereu în slujba „versului”, care, ce-i drept, nu l-a dezamăgit niciodată. Dincolo de distincții, de la premiul Herder la nominalizarea la premiul Nobel pentru literatură, Nichita a fost încoronat de cei care îi iubesc poezia. În creația sa, „totul e atât de simplu încât devine de neînțeles” Cea mai frumoasă aducere aminte este ca azi, de ziua lui, este să îi citim o poezie în care vom găsi sufletul poetului, la fel de proaspăt și viu ca oricând. Știa el bine asta atunci când a spus „Noi o să rămânem poeți toată moartea”.
Referințe: