02 iulie 1888
Ion Luca Caragiale este numit directorul Teatrului Național din București
„Duc bine la tăvăleală; dovadă că pot fi, în același timp, și sufleur și copist la teatru”.
Așa spunea nenea Iancu. A dovedit că poate fi nu doar copist și sufleur, ci și director. La 2 iulie 1888, Ion Luca Caragiale, cel mai mare dramaturg român, este numit director al Teatrului Național din București. A început, e adevărat, de jos, inspirând actorii, nu ca autor, ci ca sufleur. Tradiția familiei îl obliga, însă, să aspire la mai mult. Unchiul său, actorul Costache Caragiale fusese primul director al teatrului. Dramaturgul apelează la Titu Maiorescu, pentru sprijin în vederea obținerii postului de director, însă criticul nu are încredere în abilitățile manageriale ale lui Caragiale. Totuși, dramaturgul este numit director, prin Decret Regal, cu ajutorul Reginei. Nu i-a înșelat așteptările și se dovedește un excelent organizator. Conștiincios, vine primul la muncă, de la 8 dimineața și părăsește ultimul teatrul, la 10 seara. Reușește să gospodărească eficient bugetul relativ modest al instituției și încheie contracte de colaborare cu artiști celebri precum Sarah Bernhardt și Ernesto Rossi. Stagiunea din 1888 - 1889 fiind criticată vehement, demisionează, însă rămâne legat de acest loc, deschizându-și mai târziu berăria Gambrinus, peste drum de teatru.
Aveți puțintică răbdare...
... să vedem, ce a însemnat cu adevărat Caragiale în teatrul românesc. A surprins ca nimeni altul tipologia acestui popor, cu meschinăriile, matrapazlâcurile, mentalitatea păguboasă, incultura, ignoranța, care s-au ținut scai de noi de-a lungul istoriei. De ce e mare Caragiale? Pentru că a mers la esență și a știut să vadă dincolo de moment, de timp, de spațiul în care a trăit. Dacă am schimba doar decorurile și numele personajelor, dialogurile, problemele, caracterul sau mai degrabă lipsa lui, soluțiile ce caracterizează viața politică românească ar fi aceleași.
Ion Creangă, un scriitor mare, cu suflet de copilBojdeuca lui Ion Creangă, un loc al poveștilor și amintirilor, împărtășite de scriitor cu prietenul său, Mihai Eminescu, și cu noi, toți cei care îl citim
Oare diferă impunerea unui Agamiță Dandanache de la centru, un personaj agramat, incoerent, incapabil, ajuns într-o poziție de putere prin șantaj și minciună cu ceea ce se întâmplă în România de atâția ani?
Cu ce e mai rău Cațavencu, care utilizează ziarul propriu pentru a-și face jocurile politice decât mogulii de presă care trag sforile în funcție de interesul economic, ducând în derizoriu actul jurnalistic și rolul lui în societate?
Avem și destule Zoe, femeiuști care nu ezită să își vândă farmecele sau să profite de ele pentru a se bucura de privilegii pe care nivelul de pregătire și înzestrarea lor intelectuală nu le-ar merita nici pe departe. Asta în timp ce oamenii valoroși stau cu modestie deoparte, pentru că nu doresc să se amestece în mocirla vieții publice contemporane.
Oare nu trăim într-o veșnică „noapte furtunoasă” în care falsa „onoare de familist” e scoasă de la naftalină doar pentru imagine? Ce-i drept, nu mai e fluturată prin fața vecinilor de mahala, ci pe rețelele de socializare.
Care e secretul tinereții fără bătrânețe a lui Caragiale?
„Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!”
Ceea ce îl păstrează mereu actual e autenticitatea sa. Și asta pentru că autorul se inspira chiar din viața reală. Sursa sa principală o constituia presa vremii. De altfel, stilul său este evident unul jurnalistic, mai mult, publica adesea articole în ziarele contemporane. A înființat revista umoristică Moftul român, în ianuarie 1893, după ce se retrăsese din ziaristică de la sfârșitul anului 1889. Publicația era subintitulată ironic „Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”.
Caragiale a avut harul de a aduce pe scenă personaje care puteau fi întâlnite pe stradă. Nu era o lume fantastică, era una în care privitorul regăsea propriile probleme, dileme și lupte.
În ianuarie 1879, are loc premiera spectacolului cu piesa „O noapte furtunoasă”, la Naționalul bucureștean. După cât e de iubită azi piesa, ne-am gândi că premiera ar fi trebuit să fie un adevărat triumf. Realitatea a fost că la final, în loc de aplauze, s-au auzit hiuduieli, înjurături și amenințări. De ce? Pentru că mulți dintre spectatori se regăsiseră în personajele de pe scenă.
Jupân Dumitrache a trăit în București, pe Calea Șerban Vodă, la numărul 26, iar Caragiale i-a păstrat numele real, făcându-l personajul principal al piesei. Bonus, i-a dat porecla „Titircă inimă rea”, după un bătăuș al vremii. Ca înfățișare, autorul îi atribuie trăsăturile unui cunoscut negustor de cherestea, Dumitru Nicolau, care a trăit între 1825 și 1900. Soția negustorului, Veta din piesă, se numea Paraschiva în viața reală și avea o soră (Zița lui Caragiale), numită, în realitate Rița. Chiriac, amantul nevestei, este întruchiparea lui Gheorghe Berevoianu, ajuns și el mare „negustor chiristigiu”. Cei doi soți au divorțat din cauza acestei relații extraconjugale, dar povestea lor de amor făcuse deja deliciul amatorilor de bârfe din oraș. Cât despre cel care „combate bine” la Vocea patriotului naționale, autorul spunea bunului său prieten Paul Zarifopol: „ Măi, Rică sunt eu!”. Nu amorezul, ci gazetarul, aflat într-o veșnică bătălie cu sistemul.
Bardul din Mircești, nemuritorul poet al unirii românilorHora Unirii, creație a poetului Vasile Alecsandri, rămâne, peste secole, un simbol al sentimentului național, care a stat la baza înfrățirii dintre Moldova și Țara Românească, în 1859
În Bucureștii lui Caragiale, riscul de a ajunge la un „adrisant” greșit era mare. Numerotarea caselor și plăcuțele cu denumirea străzilor erau cam șubrede și neactualizate. Pe deplin plauzibilă, așadar, aventura acelui „june tânăr și nefericit care sufere peste poate și iubește la nemurire”, care, în loc să intre pe geamul iubitei, ajunge la sora ei mai vârstnică, declanșând o tevatură nemaipomenită. Tot cu o tevatură s-a încheiat și premiera. Mulți dintre cei aflați în sală făceau parte din Garda Civică și au considerat că piesa constutie un afront direct.
Văzând că spiritele se încing, Caragiale încearcă să fugă, dar, în fața teatrului este prins și scuturat bine chiar de „mitocanul” jupân Dumitrache. Este salvat de amici și dus acasă printr-un décor de asemenea familiar, grădina Union, ca să i se piardă urma. Urma prin literatură nu i s-a pierdut, însă.
„Vorba e... eu cu cine votez?!”
Caragiale a votat cu comedia la superlativ și a citit O scrisoare pierdută în fața membrilor Junimii la 6 octombrie 1884. Piesa a fost prezentată publicului în premieră, la Teatrul Național București, pe 13 noiembrie 1884. Succesul a fost deplin. Și aici, geniul său a folosit fapte și personaje reale, pentru a-și transmite mesajul artistic.
Cu trei ani înainte, Caragiale fusese numit revizor școlar pentru districtele Baia (cu reședința la Fălticeni) și Neamț (cu reședință la Piatra Neamț). Deși avea mandat pe 4 ani, a rezistat doar 4 luni, suficient cât să își alimenteze imaginația cu personaje locale. A fost mutat apoi în circumscripția Argeș - Vâlcea.
Cu privire la orășelul de munte, unde se petrece actiunea piesei, acesta poate fi atât Piatra Neamt, cât și Curtea de Arges. Caragiale spunea ca „se poate foarte bine ca O scrisoare pierdută să fie icoana moravurilor din Piatra Neamț ca și a oricărui alt oraș din provincie”. Cu siguranță, spiritul său ascuțit a înregistrat elementele definitorii ale localităților în care a lucrat și a știut să găsească acele detalii etern valabile, care îl fac atât de actual.
Evenimentele se bazează, de asemenea, pe aminitirea proaspetei campanii electorale din 1883. După cum spune și „onorabilul” Nae Cațavencu: „Dacă nu mă-nșel, îmi pare că suntem în anul de grație 1883...”.
În studiul său, Caragiale la Neamț, poetul Ion Cârnu a identificat multe asemănări între persoane și întâmplări din Piatra Neamț, de pe vremea când Caragiale fusese revizor aici și elemente din O scrisoare pierdută. Un cuplu de vază al urbei, Constantin și Zulnia Isăcescu, el, fost primar, ea profesoară, i-ar fi furnizat inspirația pentru personaje ale piesei, existând multe asemănări între doamna Isăcescu și coana Joițica, de exemplu. În târgul nemțean funcționau, în acele vremuri, 54 de cârciumi, un post de pompieri, sub comanda căpitanului Baston, un spital, gardă națională, birou telegrafic, moară cu aburi, și mai multe partide politice. Presa locală era și ea înfloritoare, prin publicații cu denumiri pompoase: Trompeta Carpaților sau Vocea Carpaților. De aici, până la Răcnetul Carpaților, dirijat de Cațavencu, nu mai e decât un pas. Întrunirile electorale, cu întâmplări asemănătoare celor din O scrisoare pierdută au fost consemnate în articolele vremii, sau în memoriile unor participanți.
Ovaționat la scenă deschisă pentru O scrisoare pierdută, huiduit de inamici pentru D'ale Carnavalului, acuzat pe nedrept de plagiat, câștigând procesul cu Caion, cu ajutorul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, coleg de redacție cu Eminescu și Slavici, Caragiale rămâne un personaj aparte, la fel de colorat ca și cele plăsmuite de efervescența lui creativă. Comediile, drama, nuvelele, schițele și articolele care au ieșit de sub sprințarul său condei au luptat si atunci și continuă să lupte în prezent cu prostia, ignoranța, minciuna, compromisul, șmecheria ieftină, lipsa de principii și moralitate, aceste defecte atât de păguboase pentru mersul înainte al unei națiuni.
Dintre toate, cel mai tare îl supăra prostia. Vizitându-și prietenul, Octavian Goga, azvârlit în pușcărie din cauza unui „delict de presă” Caragiale îl mustra: „Ți-am spus de-atatea ori, nu te mai bate cu proștii, ca te răpun... Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață? Pe urma deșteptilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupți frumos cu tăieturi fine de floretă, prostul lovește greu, cu ghioaga în moalele capului. Și în zadar risipești spirit și vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ți spun, prostul are o concepție telurică a vieții. Uite așa își infundă ochii și urechile, își infige capul în pământ ca struțul, ridică spatele și trec pe deasupra lui toate curentele... Nimic mai greu decât să cârmuiești proștii...” Curat, nene Iancule!
Referințe: