25 februarie 1841
se naște pictorul Pierre-Auguste Renoir
Nota 10 la impresia artistică
Pierre-Auguste Renoir, rămas în istoria artei drept Auguste Renoir, a fost unul din pilonii principali ai mișcării impresioniste. Venind pe lume la 25 februarie 1841, nu s-a mulțumit să ne lase moștenire doar opera sa, ci a pus bazele unei adevărate dinastii artistice: actorul Pierre Renoir (1885-1952), producătorul de film Jean Renoir (1894-1979), artistul plastic Claude Renoir (1901-1969) și producătorul de film Claude Renoir (1913-1993). Iubitor al frumuseții și senzualității feminine, Renoir a așternut pe pânză sentimente și emoții, a creat o lume caldă cu personaje vii și profund umane.
Tablou de viață
Renoir s-a născut la Limoges, în mijlocul Franței, într-o familie modestă, tatăl său fiind croitor. La puțin timp după venirea micului Auguste pe lume, familia s-a mutat la Paris. Talentul său la desen fiind evident de la o vârstă fragedă, la 13 ani lucra deja ca ucenic într-un atelier de porțelanuri, unde picta farfurii delicate. Ulterior, a fost preluat de fratele său, cu care muncea la decorarea evantaielor, obiecte indispensabile pe atunci oricărei doamne respectabile. În toți acești ani, a fost client fidel al Muzeului Luvru, unde admira și studia operele marilor artiști. Preferații săi erau maeștrii francezi, în special cei din secolul al XVIII-lea: Antoine Watteau, François Boucher și Jean Honoré Fragonard. Respectul profund pentru acești înaintași, avea să își pună amprenta pe propriile creații.
Muzeul Luvru din Paris, de la Francisc I, la Leonardo da Vinci, un spațiu în care arta e la ea acasăReședință pentru nenumărate capodopere, muzeul Luvru, mândria Franței, este în sine o operă de artă, care a evoluat și s-a dezvoltat în timp, devenind unul din cele mai mari centre de cultură ale lumii
În 1862, Renoir decide să studieze pictura la modul serios și se înscrie la Școala de Artă Gleyre, unde se află într-o companie selectă: Claude Monet, Alfred Sisley, Jean Frédéric Bazille, Nicolae Grigorescu. Arta sa începe să fie marcată de noua abordare propusă de Gustave Courbet și Édouard Manet, doi dintre cei mai inovatori pictori ai perioadei. Sub influența celor doi, în anii 1870, se produce o adevărată revoluție în pictura franceză. Mai mulți artiști tineri caută alternative la metodele tradiționale, păstrate încă de pe vremea Renașterii.
Acești artiști, numiți impresioniști, au apelat direct la natură, ca sursă de inspirație și la societatea în mijlocul căreia trăiau. Drept rezultat, creațiile lor aveau o prospețime și o actualitate care le deosebeau evident de lucrările clasice. Noua viziune propusă de ei promova culorile puternice, luminoase, în locul tonurilor întunecate de maro și negru, care predominau până atunci, arătând că o formă nouă de exprimare e gata să se nască: arta modernă.
Pictori care au făcut impresie... dar nu din prima
Nu e o noutate: contemporanii au dificultăți în a recunoște valorile de lângă ei. Și pictorii impresioniști au fost ridiculizați, ironizați și respinși la expozițiile cu pretenții. Salonul Oficial, celebra expoziție anuală pariziană, unde lucrările erau admise după o selecție minuțioasă, respinge lucrări semnate Renoir, Manet și Cézanne, care fac azi mândria muzeelor și colecționarilor.
Renoir and Monet lucrează și chiar locuiesc împreună o vreme, în casa prietenului lor, Bazille. Cei trei merg frecvent în La Grenouillere, o mică stațiune pe Sena, nu departe de Paris și produc trei tablouri aproape identice ca subiect, probabil și lucrând unul lângă altul. Însă diferențele de stil sunt deja vizibile. Pictura lui Renoir pare mai senină și luminoasă, cu mai multe detalii și atenția îndreptată asupra personajelor, în timp ce Monet, se concentrează în special pe contrastul dintre lumină și umbră.
Conform lui Phoebe Pool, istoric de artă, „Acesta a fost momentul decisiv în care Renoir și Monet au descoperit că umbrele nu sunt maro sau negre, ci reflectă culoarea mediului în care se află și că nuanța locală a unui obiect e modificată de lumina în care este văzut, de reflexiile celorlalte obiecte și de contrast”.
Tablourile lui van Gogh au cucerit lumea prin artăVincent van Gogh, un artist care a transformat nefericirea din viața de zi cu zi, în universul fermecat din Noapte înstelată
Respinși de saloanele existente, impresioniștii (printre care Monet, Manet, Renoir, Pissaro) își fondează propria asociație, Société d'artists, care organizează, în 1874, prima expoziție cu lucrări proprii. Dintre toți impresioniștii, Renoir a integrat cel mai profund nou stil în tradiția portretelor. În anii 1870, curentul impresionist începe să câștige în credibilitate și Renoir devine tot mai apreciat. Este perioada când produce unele dintre cele mai importante tablouri: Le déjeuner des canotiers (1875) sau Bal du moulin de la Galette (1876).
Aceste lucrări întruchipează convingerile lui cele mai puternice despre artă și viață. Înfățișează bărbați și femei bucurându-se împreună, într-o atmosferă deschisă și relaxată, îmbrăcată în lumina caldă a soarelui. Figurile se contopesc delicat, purtând privirea de la una la alta și făcând parte organic din peisajul care devine, la rându-i, personaj.
Perioada de abstinență impresionistă
În anii 1880, după atâta uz de impresionism, Renoir vrea să evite un abuz și are senzația că nu se îndreaptă în direcția potrivită. Crede că stilul său devine prea vag, că formele își pierd individualitatea și se uniformizează. Ca antidot, recurge la ceva clasic. Pleacă în Italia în 1881 și studiază acolo operele marilor artiști ai Renașterii, admirându-l, mai cu seamă, pe Rafael.
În următorii șase ani, picturile lui Renoir devin tot mai sobre, afișând o manieră clasică, exactă, conturând atent personajele, în efortul de a le conferi claritate plastică. Lucrări din această perioadă, precum Les Parapluies (1883) sau Grandes baigneuses (1884-1887), sunt considerate printre cele mai puțin reușite creații de maturitate ale artistului. Senzualitatea caldă care îi izvora natural din penel, a fost anulată de efortul de a se încadra în canoanele clasice.
Michelangelo, un artist genial, între Florența și RomaMichelangelo Buonarroti, un gigant al Renașterii, sculptor, pictor, arhitect, poet, format la curtea lui Lorenzo di Medici, a împodobit arta universală cu opere nemuritoare
Prima dragoste nu se uită...
La sfârșitul anilor 1880, Renoir revine la stilul care l-a consacrat, redând libertatea sufletului său de artist, care se aruncă din nou în vârtejul sentimentelor și emoțiilor. Tablouri precum Lecția de muzică sau Tânără citind, alături de nudurile monumentale și peisajele luxuriante aduc o nouă explozie de lumină și culoare în lumea artei.
Pasiunea cu care Renoir s-a dedicat picturii nu a cunoscut limite. Chiar și atunci când și-a rupt mâna dreaptă, căzând de pe bicicletă, a continuat să picteze cu stânga. Înaintând în vârstă, a suferit de artrită reumatică, ceea ce i-a provocat paralizia, însă nu s-a dat bătut nici acum. Și-a legat pensula de mâna pe care nu mai putea folosi altfel și a pictat așa.
Înspre apusul vieții, a primit onorurile ce i se cuveneau: statul francez a cumpărat pânza lui Renoir, Madame Georges Charpentier (1878) și pictorul a reușit să își vadă creația expusă la Muzeul Luvru.
De amorul artei
Arta lui Renoir poate fi descrisă în termeni care țin de zona plăcerii estetice, el pare să surprindă ceea ce agreează în mod deosebit, ignorând aspectele urâte sau neatractive. Majoritatea tablourilor sale poartă, indiscutabil, marca impresionismului și totuși, sunt diferite de celelalte. Frecvent, artiștii impresioniști sunt caracterizați ca realiști, interesați să înfățișeze scenele așa cum sunt de fapt, mai ales în ceea ce privește lumina. Renoir, însă, pictează și arată ceea ce vrea el să vadă. Face asta mai ales prin intermediul emoțiilor pe care le transmite și care îl determină pe privitor să perceapă mai mult cu sufletul decât cu ochii, oferindu-i o stare de spirit mai degrabă decât o experiență vizuală. Renoir însuși afirma în legătură cu crezul său artistic: „După părerea mea, tabloul trebuie să fie vesel și frumos! În viață există prea multă monstruozitate ca să mai fabricăm și noi lucruri urâte”.
Referințe: