16 martie 1831
Victor Hugo face ca Notre-Dame de Paris să intre în cărți
O carte salvatoare
Catedrala Notre-Dame din Paris, într-un moment de mare cumpănă, și-a jucat toate șansele pe o carte și acea carte a fost Cocoșatul de la Notre-Dame, de Victor Hugo. Romanul, gotic și romantic deopotrivă, a fost publicat la 16 martie 1831. Hugo începuse să îl scrie cu trei ani înainte, din dorința de a atrage atenția conaționalilor săi asupra degradării edificiului pe care îl considera reprezentativ pentru Paris. Titlul original în franceză este chiar denumirea catedralei (Notre-Dame de Paris), în timp ce traducătorul englez a denumit povestea Cocoșatul de la Notre-Dame (The Hunchback of Notre-Dame), deoarece pe atunci romanele gotice erau mai populare în Anglia decât cele romantice. Succesul cărții s-a transferat asupra catedralei, care a fost restaurată, reintrând în grațiile parizienilor și în circuitul turistic.
Victor Hugo, un arhitect al scrisului
Îngrijorat de neglijența dovedită de contemporanii săi în privința valorosului edificiu gotic al Catedralei Notre-Dame, Victor Hugo a decis să lupte pentru apărarea clădirii cu armele din dotare, respectiv cu pana. Pe vremea când începuse romanul, în 1829, multe clădiri vechi erau lăsate în paragină, modificate sau chiar demolate, pentru a face loc noilor construcții. De exemplu, frumoasele vitralii medievale ale catedralei fuseseră înlocuite cu sticlă albă, pentru a lăsa mai multă lumină să pătrundă în biserică. Preocuparea lui Hugo față de păstrarea și restaurarea acestor monumente arhitectonice explică largile pasaje descriptive ale romanului. Cu câțiva ani mai devreme, autorul publicase deja o lucrare intitulată Război contra demolatorilor, care susținea necesitatea salvării clădirilor medievale ale Parisului.
Mizerabilii, cartea unor vieți purtate de destinMizerabilii, romanul lui Victor Hugo, a fost primit cu neîncredere de citici și cu brațele deschise de publicul larg, fiind o carte iubită încă de la apariție
În timpul Revoluției franceze, în catedrală se producea salpetru (azotat de sodiu utilizat la producerea prafului de pușcă și a îngrășămintelor agricole). În secolul al XIX-lea, clădirea se deteriorase atât de mult, încât constructorii plănuiau să o dărâme, iar cărămizile să le folosească pentru construcția de poduri. Arta gotică era considerată pe atunci urâtă și agresivă. Paralela între loc și personaj devine astfel evidentă: Hugo a legat personajul grotesc cu suflet bun, Quasimodo, de clădirea gotică, care ascundea atâtea comori. Primele trei capitole sunt o pledoarie pentru păstrarea acestei clădiri, pe care autorul o numește „o carte gigantică de piatră” și a cărei frumusețe știe să o scoată în evidență.
Arhitectura este firul roșu al cărții, prin descrierile catedralei și prin importanța pe care autorul consideră că o are ca artă la nivelul întregii Europe. În opinia sa, arhitectura era acum în pragul distrugerii, inclusiv tiparul fiind un pericol la adresa arhitecturii. Hugo arăta că textele scrise au fost, de-a lungul timpului, cenzurate și răstălmăcite, în timp ce arhitectura beneficiase de o exprimare mult mai liberă. Pentru el, arhitectura rămânea un simbol al unor vremuri trecute, în timp ce tiparul reprezenta viitorul, iar cartea lui se situează în spațiul temporal dintre aceste două lumi.
Autorul arată și faptul că reparațiile, făcute fără gust și pricepere au adus mai multe deservicii clădirii. Înlocuirea vitraliilor cu o sticlă obișnuită și a altarului gotic splendid cu un sarcofag greoi de marmură sunt doar câteva exemple. Noua așa zisă arhitectură a urâțit clădirea, în loc să o împrospăteze.
Bastilia, decădere și mărire într-o singură clădireBastilia, o clădire supusă capriciilor istorice, a fost construită ca fortăreață, utilizată ca închisoare și a ajuns, după demolare, simbol al libertății
Notre Dame de Paris, o carte care și-a făcut temele
În jurul catedralei, se țese intriga care a exercitat o adevărată fascinație de-a lungul timpului. Povestea țigăncii Esmeralda, adorată de cocoșatul Quasimodo, jinduită în secret de arhidiaconul Claude Frollo, sedusă de căpitanul Phoebus, căsătorită de formă cu poetul Pierre Gringoire a traversat secolele, la fel ca și clădirea în jurul căreia se construiește acțiunea. Teme precum binele și răul, frumusețea și urâțenia, strălucirea și mizeria sunt culorile vii care desenează tabloul Parisului medieval din timpul domniei lui Ludovic al XI-lea.
În Notre Dame de Paris, Hugo experimentează o nouă abordare în proză, renunțând la personajele ideale și înlocuindu-le cu altele mai apropiate de realitate: o țigancă săracă, un clopotar cocoșat și un arhidiacon perfid. Este prima operă de ficțiune care descrie întregul caleidoscop al vieții sociale, transformând în personaje regi și cerșetori deopotrivă. Maniera va fi preluată și dezvoltată ulterior de alți scriitori precum Honoré de Balzac, Gustave Flaubert sau Charles Dickens.
Charles Dickens și minunata sa Poveste de CrăciunO poveste de Crăciun despre puterea magică de a readuce iubirea în suflet și lumina în viața fiecăruia dintre noi
Tema fatalității și a destinului implacabil sunt explorate alături de cea a revoluției și conflictului social. Personajele nu pot scăpa din constrângerile a ceea ce le-a fost scris. Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, iar gestul lui Quasimodo de a o salva pe Esmeralda, cât și compasiunea ei, în momentul în care îi oferă apă cocoșatului respins de toți și biciuit în public declanșează o serie de tragice evenimente. Dragostea și încrederea țintesc mereu pe alături, nimeni nu e ceea ce pare a fi, destinele personajelor sunt indestructibil legate până la sfârșit. Peste toate veghează imensa catedrală, martor tăcut și scenă a derulării întâmplărilor. O face așa cum a văzut de-a lungul sutelor de ani oameni și întâmplări și cum va mai vedea și de atunci încolo.
Cartea a fost extrem de bine primită și popularitatea ei a aprins scânteia unei mișcări naționale dedicate salvării monumentelor-simbol pentru Franța. Ca o încununare a mesajului literar, Notre Dame a fost renovată în secolul al XIX-lea, sub coordonarea arhitectului Eugène Viollet-le-Duc. Mare parte din aspectul actual al catedralei este rezultatul acelei restaurări.
Notre Dame de Paris - ce-ar mai fi de zis
Ca toate marile povești ale lumii, Cocoșatul de la Notre Dame a fost preluată, adaptată, jucată, filmată și cântată în tot felul de forme și formule. Mărturie stau cele 13 filme, 5 producții TV, 7 piese de teatru, 14 opere (de la rock la simfonic), 5 spectacole de balet și chiar un joc video care au în centrul lor personajele cărții. Drame, comedii, musical-uri, opere, dansuri, animație povestea a fost trecută prin toate registrele modalităților de exprimare artistică, cea mai bună dovadă a valorii ei universale. Adaptările s-au mai abătut uneori de la linia romanului, unele mergând până acolo încât au construit un final fericit, ca în filmul din 1939, cu Charles Laughton în rolul lui Quasimodo și Maureen O'Hara ca Esmeralda. Varianta franceză din 1956, cu Anthony Quinn și Gina Lollobrigida, este una din cele mai fidele transpuneri pe peliculă, respectând finalul cărții. Filmul de animație cu același nume, produs de Walt Disney Company, a primit Premiul Oscar și Globul de Aur în 1996.
Viața bate filmul din nou, pentru că, există indicii care arată că personajul Quasimodo a fost inspirat de o figură istorică reală. În memoriile lui Henry Sibson, un sculptor britanic din secolul al XIX-lea, care a fost angajat la catedrala franceză aproximativ în aceeași perioadă în care a fost scris romanul lui Hugo, se menționează existența unui lucrător în piatră cocoșat, care muncea și el la restaurarea clădirii. În scrierile lui, Sibson il numeștea pe acesta „Le Bossu”, care înseamnă, în franceză, „cocoșatul”.
Referințe: