12 mai 1777

Prima reclamă la înghețată

Alimentare Monica

Reclamă la rece

Numărul din 12 mai 1777, al ziarului The New-York Gazette conținea un anunț care avea să facă deliciul pofticioșilor dornici de un desert răcoritor. Cofetarul Philip Lenzi dădea de veste clienților că, la magazinul său, se poate savura, aproape zilnic, înghețată. Mândria era justificată. Pe acea vreme, producerea, dar mai ales, păstrarea înghețatei constituia o provocare. Era degustată în special la mesele private, în familie, în cantități mici și era privită ca un lux, o adevărată culme a rafinamentului culinar. Faptul că Philip Lenzi asigura aprovizionarea constantă cu înghețată, pe lângă dulcețuri, jeleuri, fructe confiate și bomboane era o ofertă de-a dreptul senzațională. Atunci, ca și acum, atracția unei cupe de înghețată era irezistibilă, așadar, amatorii nu au întârziat să își facă apariția la cofetăria din Hanover Square, New York.

Ice(cream) Age

Nu știm exact cui să îi mulțumim pentru inventarea înghețatei, însă, oricine ar fi fost, va avea parte de veșnica noastră recunoștință. Originile deliciosului desert se pierd în timp, undeva prin secolul al II-lea î.Chr. Înghețata din acele vremuri nu prea avea mare legătură cu produsul cremos și aromat pe care îl știm azi, însă, se pare că era la fel de apreciată. Chinezii au inventat un amestec de orez și lapte, care era apoi împachetat în zăpadă, pentru a îngheța. Regele Tang din Shang se pare că avea peste 90 de ”oameni de gheață”, a căror sarcină era să amestece făină, camfor și lapte de bivoliță cu gheață. Tot chinezilor li se atribuie cinstea de a fi născocit prima mașinărie pentru producerea înghețatei.

Mahmureala se tratează la receNici mahmureala nu mai e ce a fost, soluția de a doua zi vine acum sub formă de înghețată pe băț.

Pasaje biblice povestesc că regele Solomon savura băuturi răcoritoare, care conțineau gheață, în timpul sezonului recoltei. Alexandru cel Mare avea și el asemenea plăceri vinovate, degustând amestecuri de zăpadă sau gheață cu miere, nectar sau vin. În timpul domniei împăratului Nero (54 - 68 d.Chr.), gheața era ”culeasă” de pe munții din apropiere și ținută în niște ”depozite” speciale, de fapt, gropi săpate în pământ și acoperite cu paie. Această metodă de păstrare la rece avea să fie folosită timp de secole.

Perșii care trăiau pe teritoriul actualului Iran utilizau aceste încăperi, numite yakhchal, pentru a păstra gheața. În anul 400 î.Chr., perșii au inventat o mâncare înghețată, preparată dintr-un sortiment de paste și apă de trandafiri, aromată cu șofran sau fructe. [sursa imagine]

Marco Polo, la întoarcerea din aventura sa chineză, a adus cu el în Italia un suvenir de neprețuit: una din primele rețete de înghețată, o varietate foarte asemănătoare cu șerbetul. Din Italia, Caterina de Medici a inclus în zestrea cu care a plecat în Franța, să se căsătorească cu regele Henric al II-lea, în 1533, nu doar rețete de otrăvuri, ci și de înghețată. Cam în aceeași perioadă descopereau și englezii gustul divin al înghețatei. Regele Charles I al Angliei îl aprecia atât de mult, încât și-a plătit bucătarul să păstreze secretul rețetei de ”cream ice”, cum era numită, considerând că e o gustare demnă doar de cei cu sânge albastru.

De abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, înghețata a devenit disponibilă și pentru muritorii de rând. Sicilianul Procopio a îmbunătățit rețeta, amestecând lapte, frișcă, unt și ouă și făcând din acest produs mândria cafenelei Procope. Café Procope, primul local de acest gen din Paris, funcționează și în zilele noastre, fiind cel mai vechi restaurant din capitala franceză, cu activitate neîntreruptă.

Înghețata la export

În Lumea Nouă, înghețata este menționată pentru prima dată într-o scrisoare a unui colonist scoțian, care fusese invitat la masă de guvernatorul statului Maryland, Thomas Bladen. Piesa de rezistență a meniului fusese, se pare, o delicioasă înghețată de căpșuni.

Registrele unui negustor din Chatham Street, New York, arată că nici marii oameni de stat nu au rămas imuni la micile plăceri ale vieții. Președintele George Washington a cheltuit aproximativ 200 de dolari (echivalentul a 3.000 de dolari din zilele noastre) pe înghețată în vara anului 1790. De altfel, și la ferma din Mount Vernon, Washington păstra vase speciale pentru a fi sigur că are din ce să mănânce desertul preferat. Alt președinte, Thomas Jefferson, avea o rețetă de înghețată cu 18 ingrediente, similară cu o delicatesă contemporană, cunoscută în SUA sub numele de Baked Alaska. În 1813, prima doamnă, Dolley Madison, a servit oaspeților de la Casa Albă o magnifică înghețată de căpșuni, aniversând cel de-al doilea mandat al soțului ei.

Până în secolul al XIX-lea, înghețata a rămas, totuși, un produs exclusivist, degustat numai la ocazii speciale, din cauză că nu putea fi depozitată pe termen lung. Nici procesul de fabricație nu era chiar floare la ureche. Gheața era tăiată din lacuri sau de pe munte iarna și păstrată în depozite izolate cu paie. Pentru a obține mult râvnita delicatesă, un vas plin cu compoziția de bază era plasat în mijlocul unui recipient mai mare, plin cu gheață și sare. În 1843, metoda a fost înlocuită cu străbunica mașinii de înghețată, un fel de putină, cu o manivelă acționată manual, care permitea omogenizarea mai eficientă a amestecului. Invenția a fost brevetată de Nancy Johnson.

Primul aparat de făcut înghețată utiliza avea un mâner, cu ajutorul căruia conținutul era amestecat, iar pereții dubli ai recipientului conțineau un amestec de gheață și sare [sursa imagine]

Înghețata a devenit o afacere în stil mare, după ce Jacob Fussell a construit o fabrică specială în Pennsylvania, în 1851. Fussell era lăptar și se aproviziona cu produse lactate de la fermierii din Pennsylvania, pentru a le vinde la Baltimore. Fluctuația cererii îl punea adesea în situația dezagreabilă de rămâne cu cantități mari de lapte sau smântână pe stoc. Așa i-a venit ideea de a le transforma în înghețată. Succesul de care s-a bucurat a fost atât de mare, încât a mai deschis câteva fabrici. Producția pe scară largă a dus la scăderea prețului și, implicit, la creșterea consumului.

Iubitorii de înghețată de pretutindeni trebuie să mulțumească și revoluției industriale pentru posibilitatea de a se bucura de gustarea lor favorită oriunde și oricînd. În anii 1870, germanul Carl von Linde inventează refrigerarea industrială. Aceasta și celelalte minunății tehnologice precum motoarele cu aburi, vehiculele motorizate și curentul electric au făcut ca înghețata să fie mult mai ușor de produs, păstrat și transportat.

Contrar opiniei generalizate, popularul cornet nu a fost inventat la Expoziția Mondială din 1904, găzduită de orașul St. Louis. Cornetul de înghețată este menționat și în cartea de bucate a doamnei Marshall, scrisă în 1888 și se pare că ideea de a servi înghețata la cornet e chiar mai veche. E adevărat, însă, că de abia Expoziția Mondială a anului 1904 a consacrat metoda, făcând-o extrem de populară. Povestea vehiculată este că un vânzător de înghețată de la expoziție a rămas fără cutiuțe de înghețată, iar comerciantul de lângă el avea vafe de vânzare, dar, din cauză că era foarte cald, nimeni nu se prea înghesuia să le cumpere. Așa s-au gândit să se asocieze, au rulat vafele și le-au umplut cu înghețată, cucerind clienții pe loc.

Înghețata - rețetă de succes

Magazinele alimentare au început să vândă înghețata din anii 1930. Cel de-al doilea război mondial a transformat desertul rece într-o recompensă simbolică pentru trupele de pe front. Imaginea înghețatei a devenit asociată cu armata americană într-o măsură atât de mare, încât Mussolini a interzis produsul în Italia. O metodă neobișnuită de producție a fost practicată de trupele americane din Pacificul de Sud. Pentru a obține înghețata, aceștia atașau avioanelor canistre de 19 litri, iar cu ajutorul unor elice acționate de jetul propulsor amestecau compoziția. Temperaturile scăzute de la altitudinea la care zburau făceau ca amestecul să înghețe.

Înghețata vândută în magazine sau cofetării a devenit un produs de lux în timpul crizei economice și al celui de-al doilea război mondial. Au apărut variantele mai ieftine, cu porții mici, la cornet sau pe băț, mai accesibile ca preț. [sursa imagine]

Astăzi, producția mondială de înghețată de măsoară în miliarde de kilograme. Cele mai mari consumatoare de înghețată sunt SUA, Australia, Suedia, Noua Zeelanda, Danemarca, Belgia, Canada, Norvegia, Irlanda și Elvetia. Locuitorii acestor țări nu se joacă, înghițind aproximativ 20 kg/an, în timp ce românii, modești, se mulțumesc cu mai puțin de un kilogram. Una peste alta, înghețata care face deliciul oamenilor din întreaga lume anual, ar umple 5.000 de piscine olimpice.

Conform celor de la NASA, înghețata este printre primele trei produse după care astronauții tânjesc cel mai mult atunci când se află în spațiul cosmic. Celelalte sunt pizza și băuturile răcoritoare.

Cel mai mare cornet de înghețată fabricat vreodată măsura 2.81 metri înălțime și a fost produs în 2012 de Mirco Della Vecchia și Andrea Andrighetti, din, desigur, Italia. Cornetul a fost glazurat 700 kg de ciocolată albă și decorat cu 2000 de biscuiți. O porție respectabilă. Și dacă tot vorbim de cifre mari, trebuie menționat că limba lui John Harrison, degustător oficial pentru Dreyer”s Ice Cream, este asigurată cu suma de 1 milion de dolari.

Cele mai populare arome rămân, de departe vanilia (locul 1 mondial) și ciocolata.

De la cacao, la ciocolată, o istorie dulceDacă vă place ciocolata (și sigur vă place), puteți gusta din delicioasa istorie care a transformat boabele de cacao din America în desertul iubit de o lume întreagă!

Cu toate acestea, în Merida, Venezuela orizontul iubitorilor de înghețată este mult extins, aceștia având prilejul să aleagă între 860 de arome diferite, inclusiv specialități ca: ciuperci în vin, macaroni și brânză sau cremă de crab. Gusturile nu se discută, se execută!

Referințe:

idfa.org todayifoundout.com

Lecturi suplimentare

Publimix folosește cookies-uri pentru personalizarea conținutului și altele. Continuând, acceptați folosirea acestora. Accept